Un film optimist pentru spectatori pesimişti - Mary and Max

Ni se spune de la început că filmul pe care urmează să îl vizionăm este bazat pe o poveste reală. Obişnuim să auzim foarte des, poate prea des, că un film sau o carte sunt condiţionate de veridicitatea lor. Dacă ni se prezintă o lume frumoasă, prea frumoasă, cartea sau filmul respectiv nu sunt "autentice". Sunt "forţate". Am auzit asta despre cărţi minunate precum Orbitor sau despre scrierile Aglajei Veteranyi. Poate o să o aud în curând şi despre Mary and Max.

Când se întâmplă ca un personaj fictiv să răspundă afecţiunii unui alt personaj, când se întâmplă ca toate evenimentele să decurgă de parcă ar fi conduse de forţe invizibile, opera respectivă nu este credibilă. Violurile, ura violentă, crimele, trădările şi cinismul sunt mult mai reale şi deci, mult mai prezente în artă şi în vieţile noastre.

Uităm însă faptul că tot ceea ce obişnuim să numim ca nefiind veridic este, în realitate, o deviere a noastră şi a culturii noastre care nu îşi mai permite să creadă într-o logică individualizată. În momentul în care o fiinţă se dăruieşte cu totul unei experienţe pozitive şi în numele căreia se separă complet de un sistem exterior, lucrurile încep să se întâmple altfel, fie că vorbim despre personajele din Biblie sau despre personajele lui Pamuk. Pur şi simplu, se întâmplă că alte legi încep să acţioneze asupra spaţiului, timpului şi sufletului.

Ceva asemănător se întâmplă în filmul de animaţie al lui Adam Elliot. Se pot găsi multe motive de a spune că e neverosimil faptul că o fetiţă de 8 ani reuşeşte să găsească adresa unui străin de pe alt continent, pentru ca după ani şi ani, Mary, devenită mamă, să ajungă, în sfârşit, la întâlnirea cu Max la fix câteva ore după ce acesta moare. Eu cred însă că astfel de lucruri se pot întâmpla şi cred că astfel de proiecte cinematografice pot însemna mai mult decât nişte alegorii realizate cu sensibilitate. Totul depinde de dispoziţia fiinţei umane de a se abandona surprizei şi riscului. Mary a făcut-o la numai 8 ani. Max a făcut-o şi el, la 44 de ani şi suferind de sindromul Asperger, pe deasupra.

Mary şi Max s-au întâlnit, în ciuda diferenţelor semnificative dintre ei, datorită unui element care le-ar fi putut distruge rapid legăturile proaspăt formate: imposibilitatea de a-şi face prieteni. Fetiţa obeză şi cu un semn urât în frunte nu ar avea cum să comunice "normal" decât cu o altă persoană stigmatizată, un bărbat cu probleme de relaţionare. Iar scrisorile sunt cea mai bună soluţie pentru ca două astfel de fiinţe să facă schimb de idei şi impresii. Şi, deloc în ultimul rând, schimb de ciocolată.

Poate că orice film de animaţie presupune de la bun început un grad mai mare de candoare şi o acceptare mai rapidă a "pactului fictiv". Dar impresia cu care e imposibil să nu pleci din sală după Mary and Max este că, pe cât de micuţe şi de ludice par personajele din film, pe atât de mari şi de grave sunt problemele celor care suferă în realitate de singurătate, de Asperger, de probleme de comunicare, de obezitate sau de sentimentul de abandon parental.

Mi-am imaginat de câteva ori în timpul vizionării peliculei, cucerită fiind de "omuleţii" simpatici (până şi mama denaturată a lui Mary Daisy Dinkle devine simpatică la un moment dat doar pentru că este într-un film de animaţie), cum ar fi arătat filmul dacă nu ar fi fost construit în tehnica aceasta şi dacă l-ar fi regizat cineva ca mine. Cred că ar fi fost un film cu multă isterie, cu multe crize, eventual cu ceva Mahler în fundal şi, cu siguranţă, cu prea puţin umor - ceea ce Mary and Max are din plin, în ciuda temelor în esenţă dramatice, sau poate tocmai de aceea.

După un astfel de exerciţiu masochist de imaginaţie, nu am putut decât să mă bucur că o astfel de acţiune şi nişte personaje atât de intrigante au încăput în mâinile unui regizor subtil, care pune piesa Que sera, sera înainte de o scenă ce pare să anticipeze un suicid şi care transformă totul într-un lanţ de nedespărţit de evenimente care se cheamă unul pe altul.

Ceea ce vreau să subliniez este pur şi simplu faptul că, într-o cultură pesimistă, cum este astăzi cu preponderenţă cultura omului civilizat şi tehnologizat, evenimentele se vor întâmpla conform anticipării. Dar, din fericire, la fel se întâmplă şi când este cultivat optimismul. Elliot nu foloseşte anumite cadre sau fundale pentru că ştie ce va face mai departe şi pentru că ştie că, în final, totul va fi bine, ci pentru că e dotat cu acest simţ al surprinderii permanente a binelui în rău.

Ani întregi, cei doi prieteni prin corespondenţă au făcut ca dragostea lor reciprocă să capete nuanţe din ce în ce mai intense, iar codul comun a devenit o limbă specifică, un secret al lor. Aşa că nu e greu de înţeles de ce, de fapt, nimic din ceea ce se petrece în film nu este "întâmplător". Totul este, pur şi simplu, consecinţa nobleţei hrănite cu obstinaţie, în ciuda momentelor dificile, de ambii amici.

Poate că s-ar deduce de aici că sunt o naivă optimistă. Nu sunt optimistă, sunt pesimistă. Nu m-au interesat niciodată, până acum, filmele de animaţie, credeam că acasă mă simt numai în lumea ambiguă a lui Tarkovsky.

Luni seara, când m-am aşezat pe scaun la Cinema Patria, eram sigură că un film de animaţie poate fi cel mult drăguţ, dar nu te poate face să plângi. Sau să speri. Sau să zâmbeşti cu adevărat.

Nu cred că am devenit mai optimistă după Mary and Max dar, cel puţin, mi-am dat seama câte lucruri minunate poate pierde un pesimist...


Mary and Max, 2009, regia Adam Elliot
Festivalul Internaţional de Film de Animaţie Anim'est (2 - 11 octombrie 2009)
Cinema Patria
Luni, 5 octombrie 2009, ora 20.30.