Profil. Poveste. Personaj: Joshua Bell

Interviul şi emisiunea cu Joshua Bell nu le-am făcut eu, ci colega mea, Claudia Robu, căreia i-am promis de la prima mână spaţiul unui PPP cu un asemenea subiect. Am dus tratative cu stafful lui Joshua Bell timp de două luni şi am obţinut, în final, 5 minute de interviu. Doar 5. Nu ar fi fost prima dată când ni s-ar fi spus o limită şi am fi depăşit-o graţios. Şi Julia Migenes mi-a spus 15 minute şi au fost peste 30. Dar nu, Joshua, primul lucru pe care i l-a spus Claudiei a fost "5 minutes". Ea a obţinut 9. În aceste condiţii, e o performanţă, pentru care o felicit.

Într-un fel, ni l-am împărţit pe Joshua Bell. Ea a făcut interviul, eu am fost la concert. Mi-am adus instantaneu aminte, când m-am culcuşit în fotoliu la Sala Palatului, că eu am făcut prezentarea live a concertului său de acum trei ani, de la Festivalul Enescu, când a venit ca înlocuitor de lux al lui Vengerov. Povesteam atunci despre vioara sa Stradivarius Gibson, despre contractele de publicitate care îl aduseseră în paginile revistelor glossy şi despre prezenţa sa constantă în topul vânzărilor de muzică de peste Ocean. Habar nu mai am ce a cântat atunci. Aş putea să caut, dar vă asigur că tot nu aş avea. Recitatul unor texte lungi, fără prompter şi cu ochii a patru mii de oameni aţintiţi pe tine (nu te aud, dar îşi imaginează) nu prea îmi mai dădea voie să mă concentrez pe altceva.

Aşadar, l-am văzut şi l-am auzit prima oară pe viu pe Joshua Bell în toamna anului 2009. Culcuşit în fotoliu la Sala Palatului, am urcat şi eu şi am coborât, pandant al arcuşului, pe portativele Simfoniei Spaniole de Lalo, cu ochii la această maşină de emis sunete perfecte. L-aş fi numit copil teribil, dar omul acesta cu faţă de adolescent are patruzeci şi doi de ani, iar teribilitatea sa pare rodul unei tehnici desăvârşite, în care fiecare imbold pare cizelat în cele mai mici detalii.

Mie îmi plac violoniştii îndrăciţi. Violonişti care să ducă mai departe mitul lui Paganini, cu demonul sălăşluind în cutia de lemn a viorii. Violonişti-spectacol, care devin ei înşişi, din tot trupul, un instrument posedat, strunit şi arcuit de degete oculte. Îmi plac poveştile despre viori legendare, magice, blestemate, sipete de incantaţii, care îşi stăpânesc stăpânii şi le dictează soarta. Poate de aceea mi-a plăcut The Red Violin, filmul lui François Girard din 1998, despre o vioară care traversează epoci şi lumi pentru a împlini un nod al durerii, ducându-şi posesorii, ca o corabie în legea ei, spre adâncuri sau spre ţărm. Vioara din film e însufleţită de Joshua Bell, pe muzica lui John Corigliano. O vioară care născoceşte din substanţa ei preţioasă şi veche sunete mai convingătoare decât vocea umană, argumente mai adânci decât orice cuvânt. O vioară în care s-a strecurat un demon.

În seara aceea, demonul din vioara lui Joshua Bell mi s-a părut că vine dinspre degetele sale, suprauman de învăţate, unde magia e doar o chestiune de exerciţiu repetat, repetat, repetat...

TVR Cultural, Joi, 28 ianuarie 2010, ora 22:30 / reluare: Vineri, 29 ianuarie 2010, ora 10:30, Duminică, 31 ianuarie 2010, ora 9:30

[email protected]