Un film de: Francis Veber
Cu participarea lui: Ticky Holgado
Muzica: Marco Prince
Costumele: Jacqueline Bouchard
Imaginea: Luciano Tovoli
Decorurile: Dominique Andregé
Montajul: Georges Klotz
Director de producţie: Bernard Seitz
Producător executiv: Gérard Gaultier
Sinopsis:
O comedie de acţiune minunată, în regia lui Francis Veber, în care tonul este totuşi serios, iar crima apare şi ea în primele minute. Un tip dur, cu stil laconic, Ruby (Jean Reno) jefuieşte o camionetă cu bani de la un alt hoţ, "băiat rău", Vogel (Jean-Pierre Malo). Spre norocul lui Ruby, poliţiştii îl prind înainte ca banda lui Vogel să pună mîna pe el.
Deşi nu era un soţ în sensul clasic şi cuminte al cuvântului, Ruby îşi iubeşte, în felul lui, nevasta. Poate de aceea pe ea a jefuit-o prima, dar când furi de la nevastă "nu se pune". Vogel vrea să se răzbune că a rămas cu buzele umflate, fără bani, şi de aceea o ucide pe soţia lui Ruby, pedepsind-o pentru "indiscreţie".
La puşcărie, Ruby se împrieteneşte, de voie, de nevoie, cu un tip cam prostănac şi al naibii de vorbăreţ, Quentin (Gérard Depardieu). Quentin vrea morţiş să se facă prieten cu Ruby, pe când Ruby nu vrea decât să fie lăsat în pace. Quentin creşte în ochii lui Ruby, pregătind o evadare frumuşică şi bizară pentru amîndoi, iar planul lui Vogel de a-i ura un bun venit special la puşcărie, se destramă. Ruby a ascuns cei 20 de milioane de euro de la jaf, chestie care îl pune pe gînduri pe răutăciosul Vogel. Cei doi evadaţi trec printr-o serie de aventuri, mai mici sau mai mari, ca să scape şi de poliţie, şi de oamenii lui Vogel. În timp ce Ruby vrea să-şi răzbune soţia şi să păstreze banii, Quentin visează să-şi deschidă o cafenea împreună cu noul lui prieten, într-o zonă elegantă şi liniştită din Paris.
Filmul este realizat de Francis Weber (The Dinner Game -1998, The Closet - 2001) un regizor care are reputaţie în comedie şi care îşi dovedeşte încă o dată talentul în acest nou proiect.
Doi prieteni
O poveste despre prietenia dintre un fraier tăntălău şi un tip de acţiune, ce evoluează pe fondul unei comedii. Acţiunea se desfăşoară mai întîi într-un azil psihiatric - închisoare, unde criminalii îşi caută răzbunarea, poliţiştii îi caută pe criminali, iar criminalii îşi urmează visul.
Scenariul este isteţ, înţesat cu cascadorii la proprii şi figurat. Personajul lui Depardieu, nu e prost, dar e un fraier dulce. Un fraier pe care îl iubeşti pentru că e sincer şi lipsit de răutate. Personajul lui Reno este cel care "conduce călătoria". La rîndul său, Veber, dă actorilor cu care lucrează oportunitatea de a alcătui magia aceea ciudată pe care o are un cuplu format din persoane cu totul diferite, dar cu un numitor comun. De regulă, numitorul comun este inima. Se simte în filmul lui Weber gheaţa subţire pe care patinează comedia deasupra adevăratei violenţe. Apar momente simple, în care comicul e natural, lipsit de orice efort. În concluzie, Weber face un film scurt, la obiect, foarte comic. Pentru public e o bucurie să îi vadă pe Jean Reno şi Gerard Depardieu împreună. Cît priveşte scenariul, e bine scris şi construieşte gradat prietenia dintre cele două personaje. Cum poate un ucigaş să-l facă pe un idiot să se simtă deştept? Şi cum poate un idiot să găsească punctul sensibil, sămînţa de bunătate într-un ucigaş care nu are nici măcar conştiinţă?
TAIS -TOI este o comedie alcătuită din idei simple, puse laolaltă astfel că devin situaţii nespus de comice. Ideea e ca spectatorul să se simtă bine urmărind două personaje foarte diferite, care, în ciuda tuturor difernţelor, devin buni prieteni.
DESPRE DISTRIBUŢIE
JEAN RENO (Ruby) s-a născut la Casablanca, pe 30 iulie 1948. Părinţii lui erau spanioli andaluzi care s-au mutat în Africa de Nord de teama represiunilor lui Franco. Familia s-a mutat înapoi în Europa, în Franţa mai precis, cînd micul Jean avea 12 ani. În anii de adolescenţă îşi pierde mama. După ce îşi face stagiul militar în Germania, Jean Reno îşi urmează visul cu actoria. Se stabilişte la Paris unde se împrieteneşte cu regizorul de teatru Didier Flamand, iar ulterior se alătură colectivului teatrului care face turnee în ţară. Este remarcat pentru prestaţia din Claire de Femme în regia lui Costa Gavras, în 1979, după care face din nou un rol remarcabil în filmul lui Luc Besson Le Dernier Combat în 1982. Au urmat cîteva colaborări cu Luc Besson, printre care Subway, The Big Blue, La Femme Nikita.
Filmografia europeană a lui Jean Reno include Pardela les Nuages, Le Jaguar, Loulou Graffiti şi L'Operation Corned Beef. Reno a devenit un idol pentru publicul american după rolul din filmul Leon (1994), film în care debuta tînăra actriţă Nathalie Portman.
Filmografia lui Jean Reno mai cuprinde: Wasabi, (2001), Rivieres pourpres 2 (2003), The Crimson Rivers - Les Riviers pourpres (2000), Ronin (1998), French Kiss (1995), Les Couleurs du temps (1998), Les Visitateurs (1993). Urmează să apară în The Pink Panther (2005), L'empire des loups (2005).
Este divorţat de prima soţie. În 1996 s-a căsătorit pentru a doua oară cu Nathalie Dyszkiewicz cu care are doi copii. Cuplul locuieşte la Paris dar are o casă la Los Angeles.
GERARD DEPARDIEU (Quentin) S-a născut la 27 decembrie 1948 în micul orăşel de provincie Chateauroux in Indre, Franţa, fiind cel de al treilea copil din cei şase ale unei familii sărace în care tatăl este tinichigiu. Depardieu a părăsit şcoala de la 12 ani şi a apucat-o pe calea delincvenţei. A plecat şi de acasă şi s-a împrietenit cu prostituate, iar cariera actoricească o datorează prieteniei cu un actor de la Theatre Nationale Populaire din Paris. A început să dea reprezentaţii cu colectivul unui teatru ambulant, unde l-a cunoscut pe Patrick Delaware.
După cîteva roluri mici în cinema, în sfîrşit primeşte un rol în Les Valseuses (1974) de Bertrand Blier, rol în care străluceşte şi creează un nou tip de erou în cinematograful francez. Pe măsură ce popularitatea lui creşte enorm, Depardieu primeşte roluri în alte cinci producţii semnate de Bertrand Blier; lucrează ulterior cu regizorii Maurice Palat şi Claude Berri. Îşi diversifică imaginea şi devine cel mai popular actor francez al anilor 80 şi 90. A primit de două ori premiul Cesar pentru cel mai bun actor pentru rolurile din Dernier metro (1980), Cyrano de Bergerac (1990). A mai primit o nominalizare la Oscar şi Bafta pentru rolul sus menţionat. Gurile rele spun că actorului i s-a urcat succesul la cap, astfel că în acelaşi an 1990 a fost condamnat pentru că a condus în stare de ebrietate avansată. Condamnarea de şase luni de puşcărie a fost cu suspendare, dar permisul i-a fost ridicat pentru şase luni. După nouă ani, în timp ce filma pentru Asterix şi Obelix a avut din nou probleme cu poliţia şi condusul motocicletei.
În 1990 Depardieu a debutat pe ecranul american alături de Andie McDowell în Green Card, film care a devenit rapid un succes de casă. A dobîndit atunci un club de fani în America şi a primit şi o Golden Globe pentru cel mai bun actor de comedie. Anul următor a jucat în 1492: The Conquest of Paradise de Ridley Scott, după care au urmat Bogus cu Whoopi Goldberg, Secret Agent cu Bob Hoskins, The Man in The iron Mask cu Jeremy Irons şi John Malkovich, 102 Dalmatians cu Glenn Close.
Are 115 filme în palmares, dintre care 34 au reputaţia de a fi avut peste un milion de spectatori. Le Film Francaise l-a desemnat pe Gerard Depardieu campion francez al box-office-ului din toate timpurile. În 1996 a fost distins cu titlul de Cavaler al Legiunii de onoare, cea mai înaltă distincţie franceză. A fost căsătorit cu Elizabeth Depardieu care a apărut alături de el în filmul Jean de la Florette (1986). Are doi copii, Julie Depardieu şi Guillaume Depardieu, amîndoi actori. Din afara căsătoriei mai are o fiică, Roxanne, născută în 1992 din legătura cu un model. Din ianuarie 2001 este bunicul unei fetiţe născute de Elise, nora sa. În timpul liber, Depardieu este mare amator şi producător de vinuri de soi.
Din filmografia sa bogată amintim: Vidocq (2001), Vatel (2000), Francois Truffaut: Portraits voles (1993), Le Tartuffe (1984).
FRANCIS VEBER (regizor) a debutat cu comedii de genul farsă în anii '70. Fiu al unui cuplu de scriitori, Weber a lucrat mai întîi ca jurnalist, dar s-a dedicat din pasiune scenariilor pentru comedii. Primul său scenariu a fost Appellez -Moi Mathilde, pentru Pierre Mondi, în 1970 şi avea ca subiect o crimă. Primul succes important l-a dobîndit Weber cu scenariu pentru Le Grand Blond Avec Une Chassure Noire (1972) pentru Yves Robert. Au urmat cîteva colaborări cu regizorul Edouard Molinaro, printre care L'Emmerdeur (1973) şi marele succes La Cage Aux Folles care i-a adus o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun scenariu.
Debutul ca regizor a avut loc în 1976 cu comedia-dramă Le Jouet, căreia îi scrisese şi scenariul. Filmul despre un băiat care îi dă tatălui său o lecţie de viaţă cumpărîndu-şi o jucărie-om, a fost adaptat în Statele Unite sub numele The Toy. Un alt film Les Fugitifs a fost de asemenea adaptat în America, dar de această dată, Francis Veber l-a regizat el însuşi.
Veber a continuat să lucreze pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, ca scenarist şi regizor. În 1998, a avut un mare succes internaţional cu Le Diner de Cons (The Dinner Game). Pentru acest film Weber a fost nominalizat la premiul Cesar pentru cel mai bun regizor şi a primit acest prestigios premiu pentru categoria cel mai bun scenariu.