Cunoscutul comediograf francez Francis Veber (autorul, printre altele, al filmelor Marele blond cu o gheată neagră, Colivia cu nebune, Jucăria, Dineul proştilor etc.) este prezent pe ecranele noastre cu o comedie poliţistă care s-a instalat cu lejeritate anul trecut pe primul loc în topurile franceze. Marele atu al filmului Tais-Toi / Ciocu' mic! nu stă în povestea unei răzbunări în mediile interlope, ci în cuplul celor doi mari actori Jean Reno şi Gérard Depardieu, care cu inspiraţie şi inteligenţă dezvoltă ideea prieteniei dintre un ghinionist slab cu duhul şi un dur de acţiune, care caută cu orice preţ împlinirea unui act justiţiar.
Dacă prima parte a filmului respectă pentru puţine minute regulile clasice ale suspansului filmelor dedicate hold-up-urilor spectaculoase (un hoţ "rău" este devalizat de un hoţ "bun"), apoi acţiunea se mută într-un azil psihiatric - unde întâmplător se întâlnesc cei doi protagonişti, Quentin din Montargis (Gérard Depardieu), găinar de cursă scurtă, şi marele combinator Ruby (Jean Reno), care trebuie să-şi ucidă adversarul pentru a-i face dreptate post-mortem femeii iubite. Naiv, autentic, lipsit de ipocrizie, personajul lui Gérard Depardieu se dezvăluie treptat ca un nostalgic al unei prietenii profunde, căreia îi dedică toate resursele "spirituale" şi inspiraţia unei evadări inedite.
Jean Reno construieşte la rândul său un personaj ieşit parcă din filmele "negre" ale lui J.P. Melville, exasperat de prietenia arătată de Quentin, reuşeşte până la urmă să-i înţeleagă resorturile, să le accepte şi chiar să-şi modifice psihologia de "killer" fără conştiinţă.
Presărată cu urmăriri la rândul lor generatoare de gaguri de tot felul, aventura celor doi clienţi ai stabilimentului psihiatric avansează furtunos spre un final destul de previzibil, dar care ascunde marea ştiinţă a regizorului de a construi gradat relaţia Reno-Depardieu pe coordonatele unei camaraderii ideale, generată însă de incompatibilităţi majore.
Dincolo de evoluţia celor două personaje principale interpretate de Jean Reno şi Gérard Depardieu, căreia autorul îi acordă o susţinută atenţie, Veber se mai răfuieşte şi cu locurile comune ale genului poliţist, construind fie răufăcători cam sărăcuţi cu duhul, fie malefici (Vogel), fără simţul umorului, fie poliţişti ce au nevoie de o permanentă reciclare. Violenţa din film are eficacitate terapeutică, iar comicul de situaţie - abil şi masiv exploatat - provoacă permanent spectatorul la un râs sănătos. De altfel, nu ar fi de mirare ca efectele unui major succes de casă să nu se transforme într-o urmare binevenită ce ar putea evoca noile aventuri ale lui Ruby şi Quentin după popasul legal dintr-o închisoare rezervată hoţilor prea sentimentali.