Reporting pentru portretul bărbatului la tinereţe - Nişte fete

Americanii sunt remarcabili în două domenii, cinematografie şi literatură. Dacă la prima putem strâmba din nas pe motiv că Hollywood-ul este excesiv de comercial şi enervant de pozitiv, la literatura contemporană am putea lua lecţii de la americani. Cele două calităţi funcţionează însă simbiotic. Dramaturgia e fruncea în SUA, asta şi datorită excelenţei cinematografiei întrucât un bun dramaturg înseamnă un bun dialoghist, iar dialogurile în filme au autorii lor, alţii decât scenariştii. De aceea, de multe ori, oricât de stupidă ar fi o peliculă americană, conversaţiile sunt încântătoare. Să ne amintim în câte filme de acţiune, în situaţii în care orice muritor şi-ar uda pantalonii, de exemplu, în plină urmărire prin zgârie nori incendiaţi, personajele au replici scânteietoare. Dacă scenariul e de duzină, măcar dialogul să ţină spectatorul cu fundul pe scaun şi popcornul în mână.
Americanii ştiu să scrie şi o fac al naibii de bine. De câţiva ani, Teatrul Act prezintă dramaturgi contemporani, printre care Eric Bogosian, David Mamet şi Neil LaBute. Cel din urmă şi-a câştigat un public special care rezonează pozitiv la orice anunţ privind un spectacol pe textele sale. Bash. O trilogie contemporană , The Shape of Things, The Mercy Seat / Ziua de apoi sunt trei piese care au dezvăluit faţa nevăzută a umanităţii, acolo unde normalul începe să devină, dacă nu anormal, măcar imprevizibil. LaBute scormoneşte în textura umană şi descoperă resorturile gândirii, simţirii şi reacţiilor. Cea mai recentă premieră cu un text de-al său a fost la Teatrul "George Ciprian" din Buzău, Nişte fete în regia lui Cristi Juncu. Spectacolul este găzduit şi de Teatrul Nottara, astfel că poate fi văzut şi în capitală. Piesa are un subiect cunoscut dintr-un serial TV, My name is Earl şi un lungmetraj, Broken Flowers... Un bărbat îşi reîntâlneşte fostele iubite pentru a pune ordine în relaţii înainte de căsătorie, un fel de spovedanie pentru purificare în faţa unei noi încercări, mariajul (cunosc persoane care au făcut acest lucru). Ceea ce diferenţiază textul lui LaBute de orice altă scriitură cu acelaşi subiect este fina investigaţie psihologică pe care o face scriitorul, şi în mintea bărbatului, şi în sufletul femeii.


Ele

Aşa cum arată titlul, aparent este vorba despre fete, cele nerezonabil de multe prin viaţa cărora a trecut El. Fetele corespund unor tipologii care alcătuiesc, de regulă, existenţa unui bărbat: prima iubire - casnica, cea cu care crezi că rămâi toată viaţa şi care este o copie a mamei tale, aventuriera care deschide uşile interzise ale viciilor, femeia mai în vârstă şi măritată gen Mrs. Robinson, iubită pentru inteligenţă (a ei) şi libertate (a ta), marea iubire şi Lolita sau deliciile tentante ale pedofiliei. Fetele acoperă aşadar întreaga gamă a feminităţii. Caractere puternice sau vulnerabile, vizibil legate afectiv de El sau aparent indiferente, fetele şi-au continuat viaţa după încetarea relaţiei. Niciuna nu a eşuat, niciuna nu pare Penelopa în aşteptarea lui Ulysse, dar fiecare dintre ele poartă rănile acelei relaţii, mai mult sau mai puţin asumat.


El

Cum spuneam, aparent este o piesă despre femei, în realitate, este vorba despre un bărbat. Personajul masculin al lui LaBute nu încalcă nicio regulă, socială, morală, de conduită, nu e patologic defect, nu e nebun şi nu suferă de grave carenţe de caracter sau de educaţie. Este un bărbat ca oricare bărbat, aproape insipid prin mediocritatea sa tipologică. E cult, realizat profesional (jurnalist care publică în Esquire), asistent universitar, scriitor, face parte din middle class şi are 33 de ani, prima treaptă a maturităţii, punctul în care devine responsabil fără a-şi pierde entuziasmul. Omul nostru nu e nici mai rău, dar nici mai bun decât alţii. Aici este esenţa piesei, în studierea unui personaj ne-excepţional care devine prototip masculin, al cărui nume, deloc întâmplător, este Guy. Din întâlnirile cu fostele iubite, el aşteaptă, de fapt, să i se spună cât de minunat a fost şi cum s-a purtat ireproşabil, chiar dacă pe undeva ştie el că nu a fost chiar aşa. Aparent, vrea să se asigure că totul e în regulă, nu a rănit, nu există resentimente şi bineînţeles, este încă iubit. Este Mr. Perfect chiar şi acum, când, iată, se îngrijeşte de starea emoţional / psihică a fostelor iubite, pe care le-a iubit şi le-a părăsit fără să le anunţe. Cum? E vreo problemă? Păi... el nu are nimic să îşi reproşeze.


Relaţiile

Geniul lui LaBute este că spune extrem de multe despre relaţiile interumane, mai ales cele afective (care sunt şi cele mai complicate) într-un mod uluitor de firesc, cu dialoguri la care parcă a tras cu urechea pe gaura cheii la uşa din dormitor. Multe replici sunt recognoscibile, le-am spus sau ni s-au spus în viaţa reală. Nişte fete este, de fapt, o încercare de tipizarea a despărţirilor, fără a cădea în clişeizare. Este o investigaţie reciprocă a membrilor cuplului pentru a înţelege fiecare prin ce trece partenerul într-o astfel de situaţie, ce lăsăm în urmă, cum un gest este perceput diferit, are urmări diferite şi ne modifică diferit viaţa. El iubeşte şi pleacă atunci când dragostea s-a dus, adică atunci când întâlneşte pe altcineva. Nu ştie să facă faţă unei despărţiri aşa că fuge cu laşitate şi îşi monitorizează un timp fosta iubită pentru a se asigura că e bine. El face, deci, tot ce poate, e onest cu ele, nu le înşală, ci le părăseşte, are o brumă de responsabilitate, băiat de zahăr, nu alta. Ce i s-ar putea reproşa? De partea cealaltă, rănile nu se închid, ci se ascund. Fiecare fată a înregistrat dureros fuga, unele o recunosc direct, altele încearcă să nu îşi arate suferinţa. Amintirile lor despre despărţire nu coincid. El priveşte un detaliu, ele văd ansamblul. Sau, cum sună titlul unei cărţi care a făcut ravagii în America, Femeile sunt de pe Venus, bărbaţii, de pe Marte.


Spectacolul

Cristi Juncu realizează un spectacol stanislavskian clasic, punând textul în centrul său, cu un decupaj atent al personajelor. Vlad Zamfirescu a devenit deja maestru în dramaturgia contemporană, un excelent interpret al masculinităţii urbane, tarate de presiunile sociale. De partea feminităţii, Irina Velcescu, femeia-familie este cum trebuie, cuminte şi ştearsă, exact cum previziona el că o să fie. Cristina Florea este revelaţia acestui spectacol în rolul iubitei libere, vicioase, pasionale şi puternice, genul de femeie de care bărbaţii îşi amintesc mereu cu plăcere, deşi nu o păstrează niciodată. Actriţa aduce o naturaleţe dezinvoltă, bine tensionată şi este obraznic de cuceritoare. Catrinel Dumitrescu joacă grav rolul de Mrs. Robinson, femeia care a avut cel mai mult de pierdut din relaţia asta şi căreia îi este cel mai greu să uite sau să ierte. Din păcate, în spectacol, lipseşte o anume subtilitate în acest episod. Această relaţie a fost cea mai dură, el a fugit, lăsând-o pe ea să înfrunte alături de soţul încornorat un scandal în universitatea în care erau cu toţii profesori. Cu aceste date, este de presupus că soţul, pus la zid de societate, umilit moral, se va răzbuna pe soţia infidelă (în lipsa amantului fugit) şi îi va face viaţa un calvar. Teroarea psihologică constă în faptul că el îi spune ei de o sută de ori pe zi că a rămas lângă ea ca un martir. De aici, discursul ei la revenirea amantului, despre ce bărbat minunat e soţul ei. Dar LaBute foloseşte un cinism maximal, avem de-a face cu o femeie înnebunită de soţul ei pe care nu îl poate părăsi şi căreia i-a devenit obiect de descărcare a furiei. Această ambivalenţă a discursului lipseşte în spectacol unde ea pare ce crede ceea ce spune despre minunăţia de soţ, lucru neveridic.

Cel mai slab moment al spectacolului este cel al Andreei Vasile care joacă marea iubire a eroului nostru. Performanţa modestă a actriţei sabotează textul şi afectează, din păcate, şi veridicitatea personajului masculin. Ultimul episod însă readuce energia. Diana Cavallioti este proaspătă ca ploaia de primăvară în rolul Lolitei mature, fetiţa pentru care el a însemnat poate mai mult decât pentru oricare dintre celelalte femei, care a fost cea mai rănită de el, dar care s-a şi recuperat cel mai bine, învingându-l cu propriile arme.

Spectacolul lui Cristi Juncu ar trebui văzut de orice cuplu, preventiv şi de orice fost cuplu, retrospectiv. Asta pentru minimă înţelegere şi maxim de compromis, singura modalitate de supravieţuire în monogamie.


Nişte fete, de Neil LaBute
traducerea: Bogdan Budeş
Distribuţia: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Cristina Florea, Catrinel Dumitrescu, Andreea Vasile, Diana Cavallioti
scenografia: Doru Badiu
regia: Cristi Juncu.