Un spectacol - Invictus

Inspirat de cartea jurnalistului John Carlin, Playing the Enemy, Clint Eastwood decupează în Invictus un moment istoric cu dimensiune simbolică: Campionatul Mondial de Rugby din 1995, primul şi cel mai important eveniment sportiv găzduit de Africa de Sud post apartheid, pe care Nelson Mandela (Morgan Freeman) l-a transformat într-un prilej de reconciliere rasială.

Mizând pe spectacolul sportiv ca moment declanşator de energii, geniul politic al lui Mandela acţionează dincolo de principiile realităţii imediate şi, printr-o campanie de PR susţinută a echipei Springboks (formată aproape numai din jucători albi, huiduită de co-naţionalii de culoare), aduce de aceeaşi parte a baricadei toată suflarea sud-africană, albi şi negri. E cât se poate de real şi de emoţionant faptul că ei au învăţat atunci să trăiască pentru prima oară împreună luptând împotriva restului lumii pe un stadion de rugby, iar Eastwood înţelege importanţa unui asemenea moment catartic. Şi el, ca şi Mandela, devine un coagulator de energii, unul care lucrează dincolo de principiile imediate ale cinemaului transformându-l, prin felul în care filmează meciurile de rugby şi mulţimea pe stadion, într-o artă a prezentului şi a energiei vii.

Ultimul meci, în care se joacă finala dintre Africa de Sud şi Noua Zeelandă (şi care ocupă un loc generos în cadrul filmului) este redat monumental prin secvenţe slowmo în care trupurile grele şi julite ale rugbiştilor se îndeasă unele în altele în timp ce mulţimea aclamă. Este alegerea foarte frumoasă a lui Eastwood de a vorbi despre cum corporalitatea excesivă şi masivitatea acestui sport au mântuit o naţiune.