Ce ştiam despre "est-vestul ăsta" (2046)?
1. Ce declarase Wong Kar-wai însuşi la Cannes, în cadrul "Lecţiei de cinema" din 2001: "Următorul meu film se va numi 2046 (precum numărul camerei de hotel a dlui Chow / Tony Leung Chiu-wai în In the Mood for Love, n.m.) şi va fi o combinaţie de S.F. cu operă (Wagner). Va avea trei acte - aşa cum In the Mood for Love trebuia să fie un triptic: "3 poveşti despre mîncare"... - şi va vorbi despre promisiunile Chinei, cînd a fost retrocedat HK-ul, şi despre trădare.
2. Ce declarase Chris Doyle la Salonic, în cadrul festivalului din 2003: "2046 este un an, un transfer de timp. Filmul încapsulează toate celelalte filme. Este cel mai literar pe care l-am făcut pînă acum. Cred că imaginea lui va fi incredibilă şi nepreţuită."
Ce am văzut la Cannes 2004
În primul rînd, o premieră în protocolul cannez: filmul - terminat pe ultima sută de metri - a fost reprogramat, transportat în jet privat, cu un culoar aerian deschis special pentru el, & adus de la aeroportul din Nisa cu un cortegiu de poliţişti pe motocicletă! (!) Un film dureros de frumos, neverosimil de rafinat, de un estetism care atinge sublimul; o summa a artei lui Wong Kar-wai, care a lucrat la el trei ani. Nici unul din celelalte filme de la Cannes '04 n-a avut ambiţia, profunzimea şi panaşul acestuia. Cinema la cea mai înaltă fuziune (film, operă, literatură). Film nu "despre" Timp, ci Film-Timp, hipnoză schizo-temporală între Proust şi Philip K. Dick: a trăi, prin punctul de fugă al Trecutului, în trei timpuri deodată: acela al amintirii-încă-nescrise, al prezentului-care-o-scrie, al viitorului-scris (SF). O capodoperă de 2 ore şi opt minute, urmărită cu emoţie amuţitoare de o sală în care cea mai slabă tuse era amendată cu un "Şşşt!" iritat. Cu (acelaşi) Tony Leung jucînd acelaşi personaj (dl Chow) din ITMFL, cu Faye Wong (puştoaica aiurită, "California dreaming" din Chungking Express) în chip de Madame Butterfly - anii '60 (apariţiile ei sînt însoţite de ariile din operă), cu Zhang Ziyi în chip de hooker păguboasă, îndrăgostită iremediabil de Leung, cu o Gong Li de-nerecunoscut (perucă neagră, ţigaret negru, mănuşă (!) de catifea neagră...), misterioasă, îmbătrînită & mai fascinantă ca niciodată, & cu o Maggie Cheung care - se pare, dar nimeni nu poate să jure, cu excepţia lui WKW! - trece fugitiv prin cadru într-una din secvenţele futuriste...
Ce văzusem pînă la 2046?
Tot. (Sau, cum ar spune Patapievici, "riguros tot";-)) În ordine: preferatul meu, Chungking Express (1994) - descoperit la New York, în 1996; Days of Being Wild (1989) & Fallen Angels (1995) - Paris, '97; Happy Together - Cannes, '97; As Tears Go By - primul WKW (1988), gangster movie meets love story, fascinant pentru că stilul "WKW" e deja acolo (filmări "descompuse" pentru scenele de bătaie, "cover"-uri pop - Take My Breath Away! - pentru cele de amor) - & Ashes of Time (1992) - singurul film "de epocă" al lui WKW, melodramă kung-fu în care apare toată crema actorimii chineze, un fel de Hero mai puţin flamboaiant -, plus reclama Lacoste - un El & o Ea pe-un vapor într-o vagă Veneţie, cu perdele fluturînd şi-un refren obsedant a la In the Mood for Love -, plus splendidul clip Six Day War (2002) pentru DJ Shadow - hipnotic, în culori tari şi racord prodigios imagine-sunet -, plus The Follow (2001) - clipul pentru BMW, cu Clive Owen, Forest Whitaker şi Mickey Rourke: oarecare -, toate, la Salonic, 2003.
Ce mai zic Chris & Wong?
Chris: "Cred că arta sa este inspirată mai ales de muzică. Toţi cei implicaţi încep şi sfîrşesc împreună, dar partea de mijloc o improvizează, ca-n jazz. E foarte valabil în privinţa filmelor lui WKW. De obicei începem fără nici-un script, iar turnajul se-ntinde la nesfîrşit. Undeva, pe la mijlocul drumului, găsim şi filmul, sau filmul ne găseşte pe noi. Am lucrat cu o grămadă de regizori, dar WKW este cel mai bun, cel mai dificil şi cel mai exasperant - şi, totodată, iubirea vieţii mele." (în caz că se-ntreabă cineva: nu, Doyle nu este gay, şi nici WKW; sînt, amîndoi, hetero.)
Wong: "Scenariile mele nu sînt niciodată scrise aşa cum ar trebui; în schimb, pornesc întotdeauna de la o povestire (în cazul lui In the Mood..., WKW s-a inspirat din cartea lui J.A. Brillat-Savarin: Physiologie du goût ou Méditations sur la gastronomie transcendentale, n.m.). Consider că actorii trebuie să aibă o idee despre story, dar nu mai mult! Cînd am început să regizez vroiam să fac ca Hitchcock, să am tot filmul gata cînd mă duc pe platou, dar pe urmă mi-am dat seama că nu pot şi că, oricum, nu e-o chestie bună - pentru mine, cel puţin: eu am nevoie să surprind ambianţa, tempo-ul, muzica locului... Or, lucrurile astea nu le afli decît pe platou, uneori în ultimul moment - cînd te pregăteşti să spui "Motor!". De-aceea schimb atîta, pînă în ultima clipă: trebuie găsit ritmul. Lui Chris îi pun întotdeauna nişte CD-uri ca să-i explic ritmul unei scene; nu-mi place să folosesc muzica strict funcţional, de ex. la o scenă tristă - muzică tristă. De fapt, pentru mine, în cinema există sunet, iar muzica face parte din sunet. Muzica nu e doar ceva care te ajută să intri în atmosfera filmului; ea îţi vorbeşte despre o epocă şi lucrul acesta produce un ritm - pe care în mod normal îl lucrezi pe bază de script. Ca să-mi ajut actorii, îi pun - ca şi pe Chris - să asculte muzică. Le spun: «Filmul meu va semăna cu asta! » Aşa încît ei ajung să aibă un ritm şi o senzaţie. Cred că muzica poate uneori să povestească mai bine decît cuvintele." & "Înainte de vîrsta de 5 ani, pînă să ne stabilim la HK, locuiam la Shanghai. La radio nu se punea muzică pop, era interzis - orice muzică venea de la guvern, era o muzică foarte pozitivă, mobilizatoare... Cînd am ajuns la HK, primul lucru care m-a frapat a fost varietatea sunetelor. La vremea respectivă, oamenii trăiau exact ca personajele filmului meu (ITMFL): erau familii întregi sub acelaşi acoperiş şi ascultau muzici foarte diferite. Vroiam - dintotdeauna mi-am dorit - să prind acest lucru într-un film. De fapt, toate filmele mele nu sînt decît un singur film, foarte lung - ca un album personal: aici la 14 ani, dincolo la 21... dar sînt tot eu, peste tot." & "De obicei, scriu ziua şi filmez noaptea. Dacă aş scrie noaptea, ar fi mult mai puţin timp pentru pregătiri pentru că s-ar filma dimineaţa. Şi-n plus, îmi place turnajul de noapte pentru că e mult mai calm! Ziua e imposibil să filmezi în HK: sînt o groază de zgomote, oameni care mişună peste tot... Aş vrea ca HK-ul să fie mai mare şi mai liniştit, cu oameni mai puţini... Am considerat întotdeauna că spaţiul, un anumit loc sau oraş pot fi personajele principale ale unui film." & "Cînd mă-ndrăgostesc de un film de-al meu (cum s-a întîmplat cu ITMFL), vreau să prelungesc bucuria turnajului - şi-atunci filmul devine, şi el, tot mai lung... Pur şi simplu, nu mă pot despărţi de el...!"
Ce ştiam?
Că WKW s-a născut în 1958 la Shanghai, fiul mai mic al unei familii cu trei copii; că, la 5 ani, s-a mutat la HK cu mama sa (gospodină cu pasiunea westernurilor) & tatăl său (director de hotel, amator de literatură rusă), în timp ce fratele şi sora sa au rămas în China Revoluţiei culturale; că în 1980 a absolvit secţia de design a Politehnicii; că în timpul facultăţii a descoperit fotografia (Franck, Cartier-Bresson, Avedon) şi un alt cinema decît cel iubit de mama sa (Ozu, Bresson, Godard, Kurosawa, Bertolucci); că a fost asistent-producător la HK Televizion Broadcast Ltd, dar că a părăsit-o după un an jumate pentru a lucra ca scenarist freelancer; că a scris în numai trei luni - în timp ce Ashes of Time se afla în montaj - cultissimul Chungking Express; că unele idei din CE se regăsesc în filmul următor, Fallen Angels, turnat în întregime cu un obiectiv grandangular; că a fost (supra)numit "Godard-ul asiatic" (JLG vorbea despre "copiii lui Marx & Coca-Cola"; WKW ar putea fi văzut ca un copil al MTV-ului şi al robotului telefonic); că unul din titlurile provizorii ale lui 2046 a fost Flowers Like Years; ş.a.m.d....
Ce nu ştiam?
Că WKW e Rac (ca şi mine)!; Pînă să ajung să mă scald în imaginile "incredibile şi nepreţuite" ale lui 2046 (nu ştiu de ce, dar aveam încredere în C.D. că aşa vor fi!), I took a walk down Memory lane şi, rememorînd celelalte filme, mi-am dat seama că există în ele, în pofida aparentului zigzag de genuri, o profundă - hai să-i zic aşa, ca-n cronicile altora;-) - unitate tematică: filmele lui WKW sînt, toate, despre Memorie, despre Amintire, despre nostalgia Trecutului, despre "as time goes by"... so tears do. Memoria, care e condiţia de existenţă a Amintirii, care e condiţia de existenţă a Nostalgiei, care e condiţia de existenţă a Timpului-Lacrimă... Filmele lui WKW vorbesc - îmi & ne vorbesc - despre toate acestea, şi acest lucru le face incredibil de nepreţuite.