Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de bandoneon şi acordeon, 2010

Muzica mea este povestea mea


, un interviu cu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Capul de afiş al Festivalului de acordeon şi bandoneon, în premieră în România în 2010, este acordeonistul francez Richard Galliano. Renumitul muzician a concertat duminică, 21 martie 2010, la Sala Radio, împreună cu Sextetul Galliano, iar miercuri, 24 martie, de la ora 19.00, a susţinut concertul de închidere a festivalului. Împreună cu Orchestra de Camera Radio, el a interpretat, sub bagheta dirijorului italian Roberto Salvalaio, compoziţii de Piazzolla, Romero şi Lecuona.


Dana G. Ionescu: Nu sunteţi pentru prima dată în România. Aţi mai participat la câteva festivaluri de jazz.
Richard Galliano: Da. Cred că vin pentru a treia oara în ţara dumneavoastră. Şi simt o frumoasă energie a publicului pentru muzică.

D.G.I.: Deci v-aţi făcut o idee despre spiritul românesc?
R.G.: Mai ales prin intermediul muzicii. Am cunoscut muzicieni români care mi-au devenit prieteni. Cam acum douăzeci şi cinci de ani am cântat cu Taraful "Haiduc", care a avut o carieră foarte frumoasă. Atunci i-am invitat la un festival nu prea cunoscut din sudul Franţei. Fireşte că sunt foarte sensibil la muzica lor, mai ales când vin aici şi ascult muzică tradiţională, care este foarte prezentă. Să-şi păstrezi rădăcinile e un lucru minunat.

D.G.I.: Participaţi la Festivalul de acordeon şi bandoneon din Bucureşti cu două concerte.
R.G.: În primul concert, care a avut loc dumnică seara, am cântat cu sextetul meu partituri de Bach. Tocmai am înregistrat un album cu muzica lui. În deschiderea concertului am cântat Bach, apoi compoziţiile mele şi la sfârşit partituri de Piazzolla. Aşadar, o călătorie muzicală de la Bach la Piazzolla via Galliano.

În al doilea concert, cel cu orchestra, care va avea loc miercuri seara, voi interpreta singurul concert pentru bandoneon compus de Piazzolla, datând în 1979. L-am cântat în multe locuri din lumea largă. E o compoziţie flexibilă, care permite multă libertate în interpretare, ca mai toate partiturile lui pentru coarde şi mai ales pentru vioară. Dirijorul este italian. Şi cred că va ieşi un concert bun, căci nu vom aborda partitura într-o manieră clasică. Ştiu că vioara întâi este extraordinară, aşa că sunt nerăbdător.

Publicul de aici, am constatat, este foarte sensibil şi participativ. Iar eu caut întotdeauna comuniunea - acesta este cuvântul potrivit - cu cei din sală. Şi în cazul acesta vorbim despre oameni temperamentali. Uneori chiar excesiv de temperamentali. Asta am constatat şi ascultând acordeonişti români. Noi, acordeoniştii, avem un defect: uneori cântăm prea repede, mai ales dacă suntem înfocaţi din fire. Dar uneori trebuie s-o laşi mai moale.


Prefer muzica atemporală

D.G.I.: Sunteţi familiarizat cu o întreagă lume muzicală, de la Bach la muzica contemporană. Ce gen are vă este mai aproape?
R.G.: Mie îmi plac toate genurile muzicale. Iubesc muzica tradiţională, iar ceva mai frumos decât muzica lui Bach nu s-a compus niciodată. Cât despre muzica contemporană, nu pot spune decât că prefer mai degrabă muzica atemporală. Muzica contemporană spune totul şi nimic în acelaşi timp. Mie îmi place cea care mă emoţionează. Dar mă interesează şi dacă rămâne în sfera experimentului.

Însă cel mai mult îmi plac melodiile frumoase, armoniile şi orchestraţiile frumoase. Şi, de asemenea, swingul, fie că e la Bach, la Piazzolla sau în jazz. Muzica e ca viaţa - trebuie să facă oamenii să danseze. Ritmul mi se pare important. Chiar şi atunci când cânt Bach cu sextetul, căutăm mereu swingul.

D.G.I.: Pe de altă parte, cunoaşteţi bine tradiţia acordeonului în Balcani.
R.G.: Da, iată o muzică pe care o ador. Ce este minunat este că acest limbaj îţi permite să fii foarte personal. Ca şi limba pe care o vorbeşte fiecare popor. Chiar am scris o compoziţie intitulată Taraf, un omagiu adus genului, şi sper că, pentru cei care o ascultă, este o plăcere tot atât de mare cea cea pe care o simt eu când ascult muzica tradiţională din Balcani sau valse musette.

Pentru mine, muzica este un fenomen transnaţional, ceea ce e bine, căci astfel se păstrează identitatea, care s-a configurat în vremuri străvechi.


Muzica după Piazzolla

D.G.I.: Când spui "acordeon", spui "Piazzolla". Cum v-a schimbat destinul în muzică întâlnirea cu Astor Piazzolla?
R.G.: A fost un compozitor şi un mare bandoneonist, care m-a influenţat foarte mult. Acum, după ce s-au scurs atâţia ani, îmi pare o fire puţin prea autoritară. Uneori impunea lucruri. A trebuit să impună un stil în sfera tangolului argentinian şi a adoptat o poziţie fermă, graţie talentului său. Însă muzicienii care au colaborat cu el doreau să li se lase şi alte posibilităţi.

Adevărul este că m-a ajutat să-mi găsesc drumul. Dar nu m-a sfătuit să cânt la bandoneon, la care cântam deja. Cântam pentru că-mi plăcea muzica lui şi încerc să cânt în stilul lui, ca un omagiu. Mi-a dat un sfat paralel cu destinul lui în muzică: "Eu am inventat tango nuevo şi am ales acordeonul. Tu, Richard, trebuie să faci acelaşi lucru cu valsul şi cu acordeonul."

Dar eu nu ştiam cum. Cariera mea propriu-zisă de solist a început după moartea lui, când a trebuit să-mi ţin promisiunea faţă de el. Am cunoscut în Franţa producătorul unei case de producţie renumite, Dreyfus Jazz, şi apoi lucrurile au început să se lege. Iar acum iata-mă aici.

D.G.I.: Ce alţi muzicieni v-au trasat parcursul?
R.G.: Foarte mulţi. Când eram mic am ascultat mult Chopin şi îmi place şi azi. Apoi, au urmat toate marile nume din jazz, Bill Evans, Count Basie... Şi cântecul francez, Charles Aznavour, Edith Piaf. Am avut un proiect interesant cu trompetistul american Wynton Marsalis. El urma să se inspire din piesele lui Billy Holyday, iar eu să le preiau pe cele ale lui Edith Piaf. A fost o întâlnire frumoasă. Şi am înregistrat un disc la Festivalul Marsillac din Franţa. A fost minunat să văd americani cântând piesele lui Piaf şi în acelaşi timp păstrându-şi identitatea.

D.G.I.: Când sunteţi pe podiumul de concert, ce contează cel mai mult?
R.G.: Când concertez cu orchestra, închid ochii şi o ascult şi încerc să cânt fără să fac circ, să fiu extrovertit în exces. N-aş zice că că vreau să-i fac pe plac publicului, pe care îl simt. Şi el caută cu noi, muzicienii. Am sentimentul că timpul se opreşte în loc, un lucru care, din nefericire, nu ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi nici nouă, muzicienilor, nici celorlalţi oameni.


Cel mai bun profesor: magnetofonul

D.G.I.: Cântaţi la acordeon, acordină, bandoneon, trombon şi muzicuţă.
R.G.: Şi la pian! Chiar dacă nu sunt mare pianist, îmi face mare plăcere să cânt la pian. Acasă.

D.G.I.: Ce vă place să cântaţi cel mai mult?
R.G.: Propriile mele compoziţii. Multe dintre ele sunt dedicate soţiei, fiicei şi multor prieteni de-ai mei. Muzica mea o cânt cel mai bine pentru că este povestea mea personală. Acolo e viaţa mea şi poate că de aceea am impresia că-mi iese cel mai bine.

Muzica este mai puternică decât politica. Un muzician poate face să vibreze o sală întreagă. Muzica nu poate schimba nimic în societate, însă popoarele care-şi pierd muzica, lăsându-se îndoctrinate, îşi pierd identitatea. Cântecul francez, de exemplu, şi-a cam pierdut savoarea. La Paris nu se mai ascultă valse musette, ceea ce este o pierdere a unui reper. Dar în Argentina şi în Brazilia tangoul are aceeaşi forţă. Eu cânt valsul francez cu muzicieni străini. Şi fiecare îşi păstrează cultura lui prin muzică.

D.G.I.: Prin urmare, sunteţi o combinaţie de tradiţional şi modern?
R.G.: Nu mai ţin minte cine a spus că nimic nu e mai modern decât tradiţia. Copacul e comparaţia potrivită. Dacă ai geniu sau un mare talent şi rădăcini puternice, poţi dobândi forţă şi sevă.

N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. Nu am nimic împotriva modei. Este un fapt. Iar noi, muzicienii, sunt permanent orientaţi spre viitor. Însă pe mine mă obsedează întoarcerea în trecut. La muzică, la spiritul unei epoci, la un compozitor, la viaţa mea, la valorile umane. Tradiţia este o realitate vie. Din care face parte trecutul.

D.G.I.: Apropo de trecutul îndepărtat, cum a fost să-l aveţi profesor de muzică pe propriul tată?
R.G.: Mi-a inoculat un virus. Lui îi datorez plăcerea pe care o simt în continuare ascultând Chopin. A avut inteligenţa de a-mi îngădui să nu-i fiu un elev supus. Nu mi-a cerut obedienţă. Însă cel mai bun profesor al meu a fost magnetofonul. Ascultam muzică, mă înregistram, încercam să cânt mai bine şi mă ascultam. Era ca o oglindă.

De aceea mai târziu mi-a fost greu să mă împac cu anumiţi profesori. La Conservator am avut un profesor de trombon care-mi spunea că trebuie să fac aşa şi numai aşa. Iar mie nu-mi place să mi se impună ceva. Frumos e că tatăl meu i-a fost profesor de pian şi fiului meu. Cred că totuşi comunicarea orală e cea mai bună cale de a învăţa muzică. E adevărat, la început, când eşti mic, o faci din mimetism, imiţi. Dar cred că e mai bine aşa. Poate chiar mai eficient decât Conservatorul. Copiii învaţă din cărţi de solfegii, repetă cu bunicul, dansează. Şi asta e cel mai bine.


Orgoliul este un pericol

D.G.I.: Dar artiştii consacraţi? Ce-i deranjează când sunt pe scenă?
R.G.: Singurul lucru care mă deranjează pe mine cu adevărat este acustica slabă. Uneori cânt în spaţii care nu sunt destinate muzicii. Ei i se adaugă sonorizarea, căci inginerul de sunet trebuit să fie un artist, un muzician.

Şi, când pleci în turneu cu un grup e ca şi cum ai pleca în voiaj pe mare. Nu ştii ce te aşteaptă în mijlocul mării. Orgoliul este un pericol. Aşa că e greu cu "vedetele". Există muzicieni care nu doresc să fie acompaniatori, ei nu vor să slujească muzica şi nici solistul, ci să iasă "în faţă". În iulie 2009, m-am confruntat cu aşa ceva în turneul pe care l-am făcut în Franţa. Este vorba despre un muzician american. Problema lui de orgoliu s-a amplificat, astfel că a ajuns să mă acopere în concert, distrugând echilibrul.

A fost singura dată când am trecut prin aşa ceva. Prin urmare, muzica nu e chiar o lume idilică. Dar chiar şi în luptă poţi descoperi lucruri interesante. Pe de altă parte, nu-mi place ca cei care mă acompaniază să fie "servitori", să fie timoraţi. Vreau să spună ce au de spus. Fiecare trebuie să-şi exprime personalitatea şi capacităţile.

Nadia Boulanger, marea pianistă, spunea că pentru a face carieră esenţial este caracterul. A povestit ca a avut mai mulţi elevi talentaţi, cu o bună tehnică, dar fără caracter, aşa că a refuzat să mai lucreze cu ei, convinsă fiind că nu vor ajunge nicăieri. Eu cred că este adevărat. Asta pentru că devenim ce vrem să devenim. Acum observ cât de inflexibil era Piazzolla în autoritarismul lui. Acum îmi dau seama, ascultând interviuri înregistrate, că exagera.








 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de bandoneon şi acordeon, 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Dana G. Ionescu
 Alte articole de Richard Galliano


Alte articole

 Richard Galliano în concertul de închidere al Festivalului Internaţional de Bandoneon şi Acordeon, 2010, Comunicat de presă
 Recitalul Sextetului Galliano - Festivalul Internaţional de bandoneon şi acordeon, 2010, Comunicat de presă
 Concertul de deschidere al Festivalului Internaţional de Bandoneon şi Acordeon, 2010, Comunicat de presă
 Pentru prima dată în România - Festival Internaţional de bandoneon şi acordeon, 2010, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer