Profil. Poveste. Personaj: Costum. Colecţie. Carnaval

Veneţia. Povestesc despre ea aproape cu aceeaşi plăcere pe care o am când o văd. Poate şi pentru că suntem la acel stadiu al relaţiei dintre noi în care entuziasmul nu a avut timp să se stingă. Îi fur ore de plăcere ilicită de vreo cinci ani, toate strecurate între obligaţii profesionale, toate un pic gonite, toate la buza cu întunericul, cu "se închide", cu "nu mai e timp". Eu nu am văzut Veneţia pe linişte. Cu excepţia unui amaretto bifat, de convenienţă, la Florian, acum multă vreme şi a unei portocale storcoşite în duet în Campo Santa Margherita acum doi ani, eu nu îmi amintesc foarte multe episoade de dolce far niente la Veneţia. Mereu alergam după vreun muzeu sau după vreun magazin, mereu zoream (pe mine şi pe cei din jur) după orare de biserici sau de galerii, mereu mă urneam din loc exact în momentul în care răgazul/contemplarea/răsfăţul/zgâiala/tândăleala riscau să arate a vacanţă.

Aşa m-am decis să vă povestesc cum am fugit eu de Veneţia... în Veneţia în prima zi a Carnavalului 2010. L-am lăsat pe Andrei, unul dintre cei mai sufletişti directori de imagine pe care şi-i poate dori cineva (va trebui să scriu, cândva, despre ei, cei mai buni şi felul fiecăruia de a se exprima vizual) să filmeze ultimele pregătiri ale expoziţiei "RETROMANIA. Eleganţa românească 1850 - 1947. Costume din colecţia Adinei Nanu" de la Palazzo Mocenigo, iar eu am plecat pe partea cealaltă de Rialto, la San Salvador, vezi Doamne să iau acreditările pentru Carnaval. Un drum de maximum 30 de minute dus-întors (dacă ştii străduţele, iar eu le ştiam), pe care l-am făcut în... două ore.

M-am dus la San Salvador via Il Mercato di Rialto, o sărbătoare a ghiftuielii pe care nu o mai văzusem. Am făcut fotografii. Fructe de mare ruginii, gelatinoase, pătate, muribunde, vii de-a dreptul, mucilaginoase sau ca nişte bolovani, viermuind bolnav sub cartonaşele de preţuri şi în pungile cumpărătorilor. Fructe şi legume, piramide colorate în echilibru precar. Cărnuri, pete roşii bălăngănite de vântul slab. Uleiuri de toate felurile, alambicuri verzi-pestriţe cu cimbru, rozmarin, salvie sau busuioc... Am fost la librăria Bertoni, paradisul chilipirurilor de artă, unde răsfoitul e incomod, n-ai loc să te întorci, cad rafturile peste tine, dar poţi petrece ore lungi cu folos. Am intrat în premieră la Santo Stefano, întunecoasă şi umedă, cu spoială de muşchi spălăcit pe lângă picturile de Tintoretto. Am fost la Venetia Studium, paradisul catifelelor şi mătăsurilor, pentru a împrumuta un pic de culoare şi a compensa ploaia mocănească. Am consemnat cu jind reducerile de la COIN. Am mâncat o îngheţată (crema veneziana şi torroncino) la Antica Gelateria del Corso. Am aruncat o privire din uşă la San Giovanni Crisostomo şi la pala de Sebastiano del Piombo. Şi m-am întors la treabă, la Palazzo Mocenigo, cu sentimentul cumva poznaş, cumva satisfăcut, doar o idee vinovat al unei noi escapade cu Veneţia. Scurtă, zglobie, reciprocă. Furată.

Aici începe PPP-ul de săptămâna aceasta.