Agenda LiterNet / Marius Constantinescu: Profil. Poveste. Personaj: Guerrino Lovato

aprilie 2010

Zis-a Domnul către ucenicii săi: Poruncă nouă vă dau vouă... Pe nimeni nu prea mai interesa, când montam emisiunea cu Guerrino Lovato, ce povesteşte şi care-i treaba cu măştile veneţiene. Toată lumea, editor, colegi sau simpli trecători prin zonă, era fascinată de bizara incantaţie imaginată de Jocelyn Pook pentru hierogamia din Eyes Wide Shut, liturghia românească pusă pe invers drept fundal pentru sex ritualic, păgân şi sofisticat. Aşa şi cu Guerrino Lovato: faptul că vreo 15-20 de măşti din filmul-cult al lui Stanley Kubrick sunt făcute de el eclipsează mai bine de 30 de ani de experimentare şi de cizelare în decoraţia de scenă şi în moravurile veneţiene de acum trei secole. Eu însumi l-am căutat ca urmare a unui portret din New York Times, apărut după contribuţia sa la enigmele rafinat-macabre din testamentul cinematografic al autorului 2001: A Space Odyssey.

Aşa se face că Guerrino Lovato este, poate, cel mai cunoscut mascheraio din Veneţia. Atât de cunoscut încât, di solito, si fa pagare 50 euro per mezz'ora d'intervista. Obol de care pe noi ne-a iertat, în treacăt fie spus. Asta nu înseamnă că imaginea pe care o oferă presei este una cosmetizată în vreun fel sau smălţuită în culori de PR. Nu, nu l-a cunoscut pe Kubrick. Nu, nu şi-a pus în vitrină, ca alţi colegi răspândiţi prin Serenissima, fotografii cu cadrele de film în care îi apar creaţiile. Nu l-a întâlnit nici pe Branagh, în al cărui Much Ado About Nothing toate măştile sunt făcute de el. Nici pe Zeffirelli, în a cărui Traviata a furişat i medici della peste ca indicii sinistre ale maladiei şi morţii. Nu şi-a tapetat micul atelier de lângă Campo Santa Margerita cu feţe aurite, dantelate, pline de pene, catifea şi priviri crude. Nu le face. Nu şi-a schimbat hainele de artizan sub reflectoare. Nu ne-a oferit ceai sau fornarine. Nu a încercat să ne convingă să ne placă măştile pe care le face. Într-o eventuală competiţie cu cele ale vecinilor de sestiere, Lovato ar pierde, pentru că măştile sale n-au cârligul care să le facă irezistibile pentru turistul de masă. Sunt monocrome, plictisitoare, modeste, repetitive. Atât de veneţiene, însă. Pentru că, în tablourile lui Pietro Longhi, cel mai bun martor al cetăţii acvatice din Settecento, nu vezi chipuri aurite, cu cristale aplicate, cu note muzicale pictate pe obraz, cu frunţi cadrilate, ochi conturaţi, peisaje pe bărbii, petice de aur, mătase sau fulgi. Sunt doar baute albe, ivite de sub vreun tricorn sau morette negre, purtate între dinţi de servitoare şi stăpâne laolaltă. Nu bufoni cu clopoţei, nu jockeri cu zâmbet îngheţat, nu castelane cu panaş.

Veneţia originală a Carnavalului nu e atât de spectaculoasă pe cât am vrea s-o vedem. Nu are luxurianţa unui cadru bibilit de film. Măştile veacului al XVIII-lea sunt romantice, tainice şi sinistre pentru că noi le vrem aşa. Poveştile lor de atunci sunt fascinante, dar nu pentru că ar ascunde cine ştie ce taine eretice, ci pentru că documentează o societate libertină, sofisticată şi creativă, care s-a scuturat printre primele de dogme şi înţepeneli anacronice. Pe acestea le vinde cel mai bine Lovato. Eu le dau mai departe şi plusez cu doar câteva secvenţe din Kubrick. Iar soundtrack-ul e neatins. Rămâne ca alţii să-i caute senzaţionalul.