În noul film al lui Woody Allen, Whatever Works, Larry David joacă rolul unui alter-ego de-al lui Woody, pe nume Boris. Boris a fost cîndva fizician (luat în considerare pentru premiul Nobel, dacă e să ne luăm după ce spune el), dar acum îşi cîştigă existenţa din lecţii de şah pentru cei mici. Nu-i plac copiii şi nu se oboseşte să ascundă - nici de ei, nici de părinţi - dezgustul pe care i-l provoacă greşelile lor. Boris a suferit o viaţă întreagă de anhedonie - incapacitatea de a se bucura de lucruri: odată s-a despărţit de o femeie pentru că aceasta era frumoasă, deşteaptă etc. - o alegere prea bună. Are momente cînd conştientizează atît de intens lipsa de sens a vieţii umane şi indiferenţa cosmosului, încît începe să urle conradian: "Oroarea! Oroarea!". Ei bine, toate astea încep să devină un pic mai tolerabile pentru el din seara în care acceptă să găzduiască o fetişcană (Evan Rachel Wood) fugită de acasă, din "America profundă", şi rătăcită în New York.
Încet-încet începe să-i placă s-o apostrofeze pentru ignoranţa ei (de exemplu, s-o compare cu un personaj subdezvoltat mintal din Faulkner), mai ales că nimic din ce-i spune nu pare s-o afecteze. Ea rămîne la fel de senină şi atunci cînd începe să preia discursul lui - indiferenţa cosmosului, oroarea etc. Se căsătoresc, dar n-are cum să dureze - e inevitabil ca ea să iasă din admiraţia de şcolăriţă pentru aşa-zisa lui "înţelepciune" şi să-şi transfere tandreţea asupra cuiva mai capabil s-o aprecieze. Dar şi el va învăţa, în urma experienţei, să fie mai puţin încrîncenat: aşa e - văzută din perspectivă cosmică, viaţa unui om nu înseamnă nimic, dar de ce te-ai zbate din cauza asta? Consecvenţa în antihedonism nu e un răspuns înţelept la cunoaşterea asta: e tot un fel de a te minţi, de a spera că, dacă viaţa ta prezintă consecvenţă, "substanţă", ea se poate sustrage cumva lipsei generale de sens. Înţelept e să nu te pui pe picioarele de îndărăt, să mergi cu fluxul - ca mama fetei (Patricia Clarkson), care soseşte la New York toată numai stîngăcii provinciale şi discursuri antiavort şi, cît ai clipi din ochi, începe o nouă viaţă, toată numai galerii de artă şi sex în grup; sau ca tatăl ei, care vine bisericos şi chinuit şi, tot cît ai clipi, îşi găseşte pacea într-o relaţie gay -, să accepţi neseriozitatea fundamentală a trecerii tale prin univers şi să te distrezi un pic.
Am mai fost pe aici cu Allen - de multe ori. După cum observa criticul Pauline Kael în 1986, e "una dintre ciudăţeniile lui" că, film după film, alter-ego-urile lui ficţionale ajung să se împace cu condiţia umană (învaţă să-şi accepte propria insignifianţă în universul ăsta "haotic, moralmente neutru şi inimaginabil de violent" - cum îl caracterizează un personaj din September - şi se hotărăsc să-şi ia din viaţă partea de plăcere), pentru ca în filmul următor s-o ia de la capăt - aceleaşi întrebări, angoase şi concluzii înţelepte. (Formula asta nu e nici pe departe singura formulă cinematografică alleniană - dimpotrivă, a explorat multe altele, de-a lungul unei cariere aventuroase în multe privinţe -, dar pare să fie formula lui de stand-by, cea la care revine periodic.)
Sigur că şi în opera idolului său, Bergman, există perioade în care acesta dramatizează, film după film, aceleaşi căutări angoasate, dar Bergman, spre deosebire de Allen, nu anunţă la sfîrşitul unui film că a dat de capătul problemelor sale, pentru ca la începutul filmului următor să se întoarcă de unde a plecat. Amîndoi sînt nişte disperaţi care-şi fac terapia prin creaţie artistică, dar Bergman nu se declară niciodată vindecat (el face film ca să-şi cunoască mai bine disperarea, nu ca să se vindece), pe cînd Allen, mai americăneşte, declară succesul terapiei - învăţăturile extrase din ea -, numai că apoi o ia de la capăt. E ca şi cînd punerea în aplicare a acestor învăţături ar ieşi din discuţie şi repetarea (recitarea) lor ritualică ar fi singura lui sursă reală de alinare. Nimeni nu spune că nu poate să facă de fiecare dată o comedie excelentă din acest ritual (doar a făcut-o nu o dată, nu de două ori, ci pînă a inventat un gen - nimeni nu mai făcuse ceva de felul ăsta pînă la el), dar, în Whatever Works, repetiţia e repetiţie în sensul de rutină - e unul dintre cele mai palide filme ale lui. Vechile conflicte (experienţă vs. inocenţă, cultură vs. incultură, metropolitani vs. mocofani) fac aici lucru mecanic: mama fetei apare, îşi demonstrează mocofănismul în doi timpi şi trei mişcări (spunînd lucrurile obişnuite pe care le spun în farse mocofanii ajunşi la oraş) şi, pac, se transformă; la fel şi tatăl. Problema nu e că sînt caricaturi, ci că sînt caricaturi executate atît de leneş - totul în legătură cu ei e deja fumat. Şi, cum exemplul lor e parte din ceea ce-l aduce pe Boris la concluziile lui înţelepte din final, întregul proces de reconciliere cu viaţa, de dobîndire a înţelepciunii, pare mecanic şi fuşerit. Invectivele mizantropului Boris sînt şi ele destul de neinventive (compararea fetei cu personajul faulknerian e printre puţinele excepţii; în rest, efectul lor comic depinde mai mult de atitudinile victimelor - încruntătura unui mic şahist, indignarea mamei sale, imperturbabilitatea fetei -, epitetele însele fiind destul de repetitive), iar delirurile lui din timpul crizelor de angoasă nu sînt servite ideal de vocea tunătoare şi de constituţia vizibil sănătoasă ale lui Larry David, cînd, de fapt, cereau febrilitatea şi convulsivitatea lui Allen însuşi.