În Europa de Vest, oamenii şi-au cam pierdut interesul pentru dans - Depeche // dance

Eugenia Anca Rotescu: Domnule Massimo Gerardi, nu sînteţi pentru prima dată în România. Ştiu că aţi mai fost în 2009 la Liceul "Floria Capsali", unde aţi pregătit anii terminali în dansul contemporan. Aş vrea să vă întreb dacă pentru spectacolul Depeche // dance, a cărui premieră tocmai a avut loc la Teatrul Odeon, aţi lucrat cu cei pe care i-aţi cunoscut atunci.
Massimo Gerardi: E adevărat că nu sînt pentru prima dată în România. Anul trecut am stat puţin mai mult, i-am urmărit pe liceenii cu care am lucrat, care au participat şi la o competiţie. Deşi sînt foarte mulţumit de felul în care s-au prezentat, pentru actuala producţie am susţinut, împreună cu Răzvan Mazilu, o audiţie. În decembrie 2009, am selectat un grup mixt de protagonişti, cu backgrounduri diferite. În comun au însă o energie extraordinară, care a făcut lucrurile să meargă formidabil. Toţi sînt foarte, foarte tineri.

Unul dintre lucrurile la care ne-am uitat cu atenţie a fost interesul lor pentru dansul contemporan. Era important să fie cu adevărat puternic. Am reţinut şi faptul că unii dintre ei au deja ceva experienţă în materie. Nu vin neapărat cu o bază formată în baletul clasic, lucru care este folositor, fără îndoială, dar nu obligatoriu.

E.A.R.: Ştiu că sînteţi profesor şi de balet şi de dans contemporan. Cum vă împărţiţi între cele două stiluri?
M.G.: Da, aşa este. Susţin stagii şi de dans contemporan şi de balet clasic, chiar dacă la Universitatea de Dans şi Muzică din Köln predau numai dans contemporan. De fapt, în cazul meu şi nu numai al meu, sînt sigur de asta, e vorba mai mult despre acel punct în care ele se întîlnesc decît despre despărţirea lor. Cred că punctul de întîlnire e mult mai prezent decît îşi imaginează multă lume. Poate că diferenţa constă într-un alt fel de a folosi energia.

Atunci cînd predau balet clasic, ceea ce îi învăţ pe studenţi nu este o metodă anume foarte strictă, Vaganova, de exemplu, ci ceea ce apropie cele două stiluri - clasicul de contemporan şi viceversa. Nu cred că văzînd astfel lucrurile, dansul de un anumit tip devine mai slab, ci dimpotrivă. Am convingerea că e folositor să iei ceva dintr-o parte şi să pui într-alta, să foloseşti tot ceea ce îţi trebuie ca să te exprimi, indiferent de unde vine acel ceva. Aş spune că este un alt fel de a te mişca, pînă la urmă.

E.A.R.: Există o filozofie în spatele acestui alt fel de a te mişca?
M.G.: Sigur că da. Este vorba, în primul rînd, de ceea ce William Forsythe începuse la un anumit moment al carierei sale. Nu ştiu cît de cunoscut este el aici, în România, dar cred că cei care lucrează în domeniu ştiu despre el. Este printre primii coregrafi care realmente au pus împreună cele două direcţii diferite ale dansului: clasic şi modern, care au făcut ca acestea să se întîlnească. Este printre primii pentru care baletul nu a mai însemnat identificarea cu repertoriul clasic şi care a creat un stil mixt. Aş spune că experienţa mea, ca dansator activ pe scenă, e legată mai mult de studiile sale, de modul său de dezvoltare a ideii coregrafice. Am lucrat nu numai cu el, ci şi cu alţi coregrafi care vin din aceeaşi zonă, unii chiar formaţi de el. Cred că trebuie să-i mulţumesc pentru că mi-a deschis această poartă de înţelegere a lucrurilor.

E.A.R.: Aş dori să vă întreb care este elementul declanşator pentru o nouă creaţie. Vă stimulează muzica, un dansator - interpret anume, ideea care se poate materializa prin dans...? Răspunsul este general valabil, funcţionează el şi în cazul prezentului spectacol?
M.G.: Întotdeauna e un amestec din toate astea. De exemplu, mai întîi a fost ideea de a crea o lucrare pornind de la muzica trupei Depeche Mode. Avea la bază şi gîndul că vom fi aproape de public cu această muzică pe care toată lumea o cunoaşte, chiar şi oamenii tineri, pe care sperăm să-i vedem în sală.

Fac o paranteză. Prin alte părţi, prezenţa tinerilor în sălile de teatru şi mai ales la spectacole de dans contemporan e uşor problematică. În Europa de Vest, oamenii şi-au cam pierdut interesul pentru dans şi m-am gîndit că pot fi atraşi pe ocolite, prin intermediul unui anumit gen de muzică. Dintr-un spectacol de dans combinat cu melodiile celor de la Depeche // dance poate rezulta ceva ce i-ar putea aduce înapoi în sala de spectacole. Ar putea să le sporească interesul pentru dans. Muzica pe care am ales-o este un nou remix. Am apelat la această formulă din nevoia de a avea ritmuri diferite ale cîntecelor, care să genereze, la rîndul lor, ritmuri diferite ale dansurilor imaginate şi interpretate.

Sigur că m-am gîndit la Răzvan Mazilu, pentru că el are un tip de personalitate artistică de care sînt interesat în calitate de coregraf. Răzvan e foarte expresiv pe scenă şi am ţinut cont de asta, ştiind că privirea e direcţionată mult mai atent asupra personalităţii celui care dansează singur pe scenă, revelîndu-se prin felul în care dansează, prin ceea ce exprimă mişcările sale. Coregrafiile urmează cu destulă fidelitate textele cîntecelor în cauză. În felul în care am făcut distribuţia, am ţinut cont de personalitatea interpreţilor, mai ales în solouri sau în duete. Cred că se potrivesc toţi foarte bine cu tipul de muncă creatoare pe care am făcut-o aici.

E.A.R.: Dar cărui gen îi aparţine acest spectacol?
M.G.: Pentru România, el ar putea să treacă drept un anume tip de experiment. În Europa de Vest, există însă deja destule lucrări coregrafice pe muzică pop (să o numim astfel). Mă refer la Pink Floyd, Rolling Stones sau alţi interpreţi şi formaţii din anii '60-'70. A devenit un fel de gen, la care nu se apelează foarte des, dar... destul de des. Totuşi, după ştiinţa mea, este pentru prima dată cînd cineva se foloseşte de muzica celor de la Depeche Mode pentru o lucrare de dans contemporan. E oarecum surprinzător să auzi comentariile. În Germania, există o pagină de web a fanilor Depeche Mode şi unii scriu că nu-şi pot imagina dans pe muzica lor, pentru că e foarte particulară, nu e deloc dansantă. Sper să vină la Odeon să vadă şi poate vor descoperi o altă faţetă a acestei muzici.

E.A.R.: Ar fi interesant de ştiut ce anume, în afară de piesele muzicale semnate Depeche Mode, v-a influenţat şi în ce anume fel?
M.G.: În primul rînd, cred că există un anume look foarte potrivit cu muzica lor, o atmosferă anume pe care o creează melodiile, dar şi un mod melancolic - i-aş spune - de a cînta. Dar ca să redai aşa ceva, e vorba, în primul rînd, de dansatorii cu care colaborezi. Revin şi subliniez că sînt foarte mulţumit de felul în care lucrează, de modul în care îşi aproprie materialul coregrafic pe care-l ofer sau pe care numai îl sugerez uneori. Mai mult, de felul în care acesta se aşază pe corpul lor, dacă pot să spun aşa. Sînt fericit, pentru că e prima dată cînd lucrez cu majoritatea lor.

Cu Răzvan Mazilu am mai lucrat, dar Flashback, celălalt spectacol pe care l-am făcut în 2009 împreună, presupunea un context şi un tip de lucru cu totul diferite. În concluzie, aş spune că şi pentru mine este ceva cu totul nou, după cum este şi pentru ei.

E.A.R.: Care este următorul dumneavoastră proiect? Există deja un titlu pentru următoarea dvs. lucrare, domnule Massimo Gerardi?
M.G.: Mă întorc în Germania, pentru că acolo lucrez de obicei. Împreună cu un alt coregraf, avem o companie - movinghteatre.de -, cu care producem cel puţin două spectacole pe an. Se mai adaugă invitaţiile pe care le onorez la diferitele festivaluri şi întîlniri. Acum, pregătim o premieră pentru luna octombrie 2010, al cărui focus sînt contrastele - în viaţă, în societate, între bărbat şi femeie, între moduri de gîndire. Tema e generoasă, poate fi abordată din numeroase perspective. Trebuie să vedem ce vom alege pînă la urmă să prezentăm pe scenă. Mai e ceva timp pînă atunci.

În general, mă preocupă temele legate de societatea contemporană. De aceea, în 2011, ne-am propus să facem două producţii care au ca subiect utopiile moderne, văzute prin prisma viitorului societăţii. Într-o anumită măsură, este o analiză, însă, mai mult, e şi o ocazie de a reflecta asupra societăţii de astăzi şi a utopiilor pe care le-a produs în ultima jumătate de secol, precum fascismul sau comunismul. Sper să ajungem la o expresie artistică pe măsură!