Nothing's Impossible When the Body Speaks - Depeche // dance

Geci de piele, blugi tăiaţi, trandafiri, sclipici, chitare, paiete şi mult auriu - toate ne aduc în atmosfera specifică formaţiei Depeche Mode, care oferă coloana sonoră a celei mai recente producţii coregrafice sub egida Teatrului Odeon. Un spectacol cu hituri care a devenit el însuşi un hit, Depeche // dance (semnat de coregraful Massimo Gerardi) este o creaţie în egală măsură entuziasmantă şi melancolică.

Proiecţiile video realizate de talentatul artist vizual Anton Corbijn au un rol extrem de important în crearea atmosferei caracteristice muzicii britanicilor. Pendulând între oniric şi surprinderea unor secvenţe aparent banale (ochii unei tinere filmaţi câteva minute din acelaşi unghi), scenele video ne poartă prin umbre, prin fantasme, dar şi prin culori tari şi linii vii. Decorurile semnate de Eveline Havertz rezonează excelent atât cu proiecţiile lui Corbijn, iar costumele, semnate de Răzvan Mazilu, poartă o încărcătură dark, neavând nimic din aglomeraţia sclipicioasă a anilor '80.

Ritmul electr(on)ic te poate face să vibrezi cu multă uşurinţă, culorile vii îţi pot lua ochii, energia dansatorilor te poate face să crezi că te afli în faţa unui spectacol vesel, de entertainment pur, dar apar, unde şi când nu te aştepţi, umbrele din vocea sfâşiată a lui David Gahan, privirea fugar-tristă a unei dansatoare sau nuditatea unei scene prea mari pentru nişte iubiri atât de scurte. Corpurile celor nouă tineri (Laura Andrei, Bianca Patrichi, Judith State, Vanda Ştefănescu, Cristian Chiş, Mircea Ghinea, Levente Szasz, Florin Tănase, Răzvan Mazilu) se aruncă exaltate într-un dans care nu se ştie unde va duce, aşa cum se întâmplă pe piesa Rush, dar nici nu contează destinaţia. Importantă e călătoria şi important e ca în timpul călătoriei să îţi manevrezi trupul fără frâne şi fără înfrânări, altfel s-ar putea să te rătăceşti şi să uiţi, printre străinii de lângă tine, că eşti în viaţă. Trupul, cu contorsionările şi fragilităţile lui, rămâne, şi de data aceasta, motorul suprem al conştiinţei.

Scena este în Depeche // dance, pe rând, martoră a exhibiţionismului, a devastărilor interioare, a flirtului, a aparenţei de dragoste împlinită, a curiozităţii faţă de celălalt. Erotismul este întotdeauna indecis, ambiguu, iar apropierile îşi trăiesc din primul moment conştienţa deziluziei şi a iminentei îndepărtări. Un moment mai optimist al acestei paradigme îl constituie duetul lui Levente Szasz cu Mircea Ghinea, pe piesa, şi ea la fel de optimistă, Nothing's Impossible. Chimia dintre cei doi se creează perfect în punctul în care dezorientarea din scenele anterioare lasă definitiv locul unei certitudini de moment, iar plutirea îi duce pe amândoi direct către "stelele strălucitoare" de care vorbeşte şi cântecul. Nu în aceleaşi tonalităţi se desfăşoară însă întâlnirea în paşi de dans dintre Vanda Ştefănescu şi Răzvan Mazilu. Cei doi protagonişti se vânează, se asaltează, se retrag, iar privirile incerte contrastează cu mişcările hotărâte şi puternice. Impactul artistic al acestei scene este amplificat de personalitatea puternică a ambilor artişti, expresivi şi siguri pe fiecare pas.

Solo-ul lui Răzvan Mazilu, probabil cel mai aşteptat moment al spectacolului, este ireproşabil din toate punctele de vedere. Suav, agil, dar emanând şi o anumită doză de vulnerabilitate, dansatorul-coregraf îşi exprimă poetic tensiunile amplificate de piesa Clean. Corpul său, contaminat de patosul dramatic care îl individualizează în peisajul autohton, devine un material parcă străin de identitatea dansatorului, un material sălbatic, care nu se vrea domesticit (chiar dacă versurile cântecului ne spun altceva, însă tocmai distanţele dintre muzică şi mesajul mişcării sunt cele care ridică spectacolul până la complexitate, evitând pleonasmul). Tortura şi anxietatea se topesc voluptuos în pasaje de o dificultate tehnică pe care Mazilu o soluţionează însă cu talent şi cu o graţie atent studiată. Oglinda pe care o plimbă la sfârşit în mâinile sale punctează un moment vizual extrem de reuşit în simplitatea sa, insinuând şi câteva accente psihedelice.

Momentele de grup sunt excelent coregrafiate de Gerardi, care reuşeşte să creeze armonie acolo unde sentimentul general e de haos, iar sincronizările perfecte şi comunicarea dintre toţi cei nouă dansatori indică maturitatea profesionismului cu care s-a lucrat pentru acest show. Pe piesa World in My Eyes se observă cu uşurinţă tocmai această omogenitate a grupului, fără ca vreunul dintre interpreţi să-şi piardă forţa individualităţii. Globurile luminoase cu care se joacă dansatorii sunt mai mult decât vehicule ale unei impresii vizuale; ele sunt proiecţii ale lumii interioare infinite din fiecare tânăr, tărâmuri colorate şi pline de curiozităţi din care se poate înfrupta oricine.

Una dintre cele mai bune scene, atât din punctul de vedere al coregrafiei, cât şi al profunzimii, are loc pe ritmurile hitului Personal Jesus, iar secvenţa se leagă foarte bine, din punct de vedere tematic, cu ilustraţia coregrafică a piesei The Sinner in Me. Varianta Personal Jesus aleasă de Gerardi este mai lentă, cu un ton îmblânzit de o chitară caldă, dar asta nu schimbă cu nimic "duritatea" emoţională a dansului. Telefonul galben prin care se încearcă apelul disperat la un potenţial "personal Jesus" este expresia cea mai plastică a confuziei şi a revoltei ce caracterizează generaţia Depeche Mode. Întreaga fiinţă caută certitudinile cu o fervoare dezolantă prin tăcerea cu care i se răspunde, cu toate că aglomeraţia şi gălăgia de pe scenă sunt acolo tocmai pentru a acoperi iminentul vid.

Dacă tot am ajuns la punctul tăcerilor, aici trebuie menţionată apariţia lui Mihai Smărăndache. Acoperit de o mantie albă, ornată cu luminiţe, tânărul actor intră tumultuos în scenă, însoţit de o portavoce. În timp ce David Gahan (cel real) dă glas celebrei piese Enjoy the Silence, dublul său din Depeche // dance înscenează o parodie foarte inteligent construită, întrebându-ne fals-moralizator: "Can you really, really enjoy the silence?" Subtilitatea acestui punct al show-ului constă tocmai în contradicţia ironică dintre mesajul piesei şi ceea ce ne transmite Gahan-Smărăndache cu adevărat. A vorbi gălăgios, insistent şi alarmist despre tăcere înseamnă a-ţi anula de la bun început credibilitatea discursului. Aşadar, această intervenţie nu este, în esenţă, decât un alt zgomot adăugat la cele multe, însă un zgomot spumos şi plin de umor, dus mai departe şi când i se alătură toţi ceilalţi, şi ei complici la parodie.

Scena finală, în care toţi artiştii cântă Leave in Silence, fiind mai uniţi fizic decât în oricare alt moment al spectacolului, emoţionează foarte repede, pentru că fiecare se arată în deplina sa incertitudine; gesturile bruşte şi sigure lasă loc unui trup dat pe silence, iar privirea rămâne aţintită către un spaţiu nedefinit... Până la urmă, mai rămâne pe scenă un trandafir roşu - el nu ştie să danseze şi să cânte, dar rămâne acolo, atârnând de tavan, martor elegant al iubirilor şi confuziilor generaţiei Depeche Mode.

Dansul închipuit de Gerardi este în permanenţă dinamic, iar tinerii dansatori sunt neobosiţi şi avizi să ne transmită contagioasa lor energie. Unele pasaje au o complexitate coregrafică menită să evidenţieze corpul nu numai ca un instrument de virtuozitate fizică, ci şi ca o poezie cu nesfârşite rupturi, dar şi cu strălucitoare momente de graţie. Dacă din acest punct de vedere coregraful merită toate laudele, există totuşi în Depeche // dance o absenţă. Cu toate că din punct de vedere coregrafic secvenţele sunt realizate perfect, conceptual, ele nu se leagă întotdeauna unele de altele; lipseşte firul esenţial care călăuzeşte conştiinţa spectatorului dintr-un punct în altul. Spectacolul e insuficient de bine închegat la acest nivel, ceea ce surprinde puţin dacă ne gândim că Flashback, semnat de acelaşi Massimo Gerardi şi aflat în vizită la Odeon în 2009, excelează tocmai prin consecventa dezvoltare a conceptului-cheie.

În orice caz, nu se poate să nu vibrezi emoţional la Depeche // Dance, un show viu, colorat şi inspirat, care atrage indiferent de vârstă şi de preferinţele culturale. Şi vă rog, nu-i lăsaţi pe tinerii din distribuţie să plece în tăcere, după cum ei înşişi cântă, căci merită să plece în aplauzele cele mai entuziaste...