Un film amuzant, cu o reclamă neconvingătoare şi plicticoasă - Hellboy

Mea culpa şi îmi cer scuze. Acum cîteva zile, judecînd după forşpan, spusesem că Hellboy / Eroul scăpat din infern este acţiune mulată pe paranormal, tratarea fiind plicticoasă. Rectific şi remarc noutatea: e prima oară cînd văd un forşpan mai slab decît filmul. Deci reţineţi: doar forşpanul e plicticos. Deşi secvenţele de adrenalină (şi cădere a glicemiei la vederea cadavrului fără buze) sunt calate pe paranormal, filmul este foarte amuzant de la început şi pînă la sfîrşit.

Aşteptat după un serial de benzi desenate (realizate de Mike Mignola), filmul lui Guillermo del Toro (care a făcut anterior Blade 2 şi The Devil's Backbone) are ceva (mult) din umorul dezinvolt şi inocent al filmelor de desen animat. Eroul Hellboy, un drăcuşor salvat din lumea răului de un savant şi hrănit cu biberonul pînă au început să-i iasă corniţele, activează într-un detaşament special hăituind forţele răului. Ca un animal de pradă, domesticit şi dresat să hăituiască alte animale de pradă. Dacă laşi la o parte strîmbăturile pe seama pot-pourri-ului unde Samael face casă bună cu Rasputin, cu nemţii, cu o fiinţă (?) telepată care are aceleaşi gesturi şi intonaţii efleurate, vag homosexuale pe care le avea androidul R2D2 din Star Wars, dacă te ţii tare cînd vezi monştrii iadului şi nu ţii degetele în cruce peste o poveste atît de kitschioasă - în fine, te poţi distra.

O dată pentru că Hellboy, aşa cum îl joacă poate singurul actor care avea căderea fizică să o facă - Ron Perlman, este o creatură şarmantă, bonomă, sentimentală, o combinaţie între duritatea & codiţa lui Steven Seagal şi drăgălăşenia supraponderală & colorată a lui Shrek. Încercaţi să nu observaţi pledoaria facilă în favoarea diversităţii (am ajuns, iată, şi la drăcuşori umanizaţi), încercaţi să treceţi cu vederea coperţile filmului, fraze de genul "Ce face un om?" ş.a.m.d. Asta dacă vreţi să "vă rîdeţi". Dacă nu puteţi ignora substanţa, atunci veţi ieşi oripilaţi de babilonia filosofico-religioasă a scenariului, la fel cum v-ar putea deranja foarte tare dacă vedeţi filmul la cinematograful de premieră Patria din Bucureşti, ecranul pătat care strică orice tonuri deschise.

Altfel, totul e bine. Ca în Frumoasa şi bestia, Hellboy iubeşte o fată normală, care nici ea nu e foarte normală, fiind pirokinetică (adică ia foc la supărare ori nervi). Hellboy e "on fire" de cînd o vede şi, deşi e flegmatic pe teren cînd adresează fraze părinteşti victimelor venite din Iad (e singurul care le poate anihila, ca un vaccin), se înmoaie ca o cîrpă în faţa Lizei. Evident şi fata cu mîinile de foc îl iubeşte, preferîndu-l agentului FBI normal sută la sută, care o vrăjeşte pe bancă în parc cu trucuri prea umane, fumate acum o mie de ani. Cel mai simpatic personaj rămîne însă monstrul Hellboy care, în ciuda urîţeniei lui, are multe coté-uri haioase: îşi pileşte periodic coarnele ca să nu crească, fumează trabuc, poartă pantaloni de piele şi nu se enervează niciodată.