HELL'S ANGEL - Hellboy

Să fie clar din bun început - nu citesc şi nici nu mă dau în vînt după benzi desenate (am colecţionat Pif-uri şi Tintin-uri cînd eram mic, dar nu cred că se pune); devine atunci evident că filmele bazate pe BD-uri mă entuziasmează chiar mai puţin decît sus-amintitele Pif-uri. Spidermeni, Xmeni, Spawni etc. - nu mă amuză, nu mă emoţionează, nu mă uimesc. Recunosc, am o slăbiciune mare pentru Superman (probabil pentru că l-am văzut acum 20 de ani) şi una mică pentru Batman (cel gothico/burtonian, se înţelege) şi-mi amintesc şi azi cu plăcere un om-păianjen hong-kongez (Provocarea dragonului, pare-mi-se), văzut la fostul cinema Doina, care azi e crîşmă. Deh, la vremuri noi, oameni noi...

Sigur există excepţii notabile - The Crow, construit în jurul unei (duble) tragedii cu care am rezonat imediat, e primul titlu care-mi vine în minte; există de asemenea filme care nu se bazează pe BD-uri, dar ai putea să juri că te înşeli - Dobermann e unul dintre ele... E deci momentul să închei această paranteză mai lungă decît veacul şi să precizez că habar n-am cum arată banda desenată a lui Mike Mignola, pe care se bazează filmul a cărui cronică (orice aţi crede) tocmai o citiţi. Cui îi pasă - aşa trebuie să arate un film de cinema inspirat de o bandă desenată (atenţie - am spus că nu gust filmele BD, nu că le evit) şi aşa trebuie să se comporte în societate, ca un adult, nu ca un puşti puber.

Explicaţia e simplă şi complexă totodată - în spatele aparatului de filmat (de fapt, în spatele întregului proiect) se află un auteur sadea, l-am numit pe mexicanul del Toro, care, în 10 ani şi 5 lung-metraje, s-a impus ca unul dintre cei mai interesanţi, coerenţi, inventivi, stabili, inteligenţi, talentaţi şi consecvenţi cineaşti contemporani. Debutat acasă cu Cronos, original film vampiresc, adoptat de Hollywood, unde s-a achitat cu brio de Mimic (rudă bună cu Frankenstein), evadat în Spania, pentru extrem de personalul Espinazo del Diablo, revenit în forţă cu Blade 2, iată-l pe del Toro unde-i este locul, adică la cîrma unei corăbii de 100 de milioane de dolari, pe care s-o conducă spre Măria-Sa publicul aşa cum pofteşte.

Hellboy este filmul pe care regizorul îl visează de 7 ani şi care poartă amprenta autorului său şi în scenografie, şi în stilul fluid de filmare (courtesy Guillermo Navarro), şi în paleta coloristică mat/expresionistă; personajele nu-s de carton (cine trebuie să emoţioneze, emoţionează; cine trebuie să provoace fiori...) şi transmit mai multe decît toate adaptările shakesperiene recente, moderne au ba; în fine scenariul este vădit scris de cineva căruia îi pasă de spectatori, nu de salariu.

Del Toro se amuză să citeze ici-colo din propriile filme, îl lasă pe Santiago Segura să conducă trenul şi, în general, pare să se distreze de minune; toate astea n-ar însemna însă foarte mult dacă n-ar exista Ron Perlman, deja la a treia colaborare cu regizorul. O tot spun de 10 ani încoace, Perlman este unul din cei mai mari actori în viaţă, din toate punctele de vedere: parcă niciodată însă n-a reuşit cineva să compună aparent fără efort un asemenea erou, parte eponim al noţiunii de cool mother****er, parte adolescent timid, îndrăgostit şi vulnerabil - vezi scena cu puştiul de pe acoperiş, care oferă noi sensuri sintagmei milk&cookies. The Big Red One (am menţionat oare că Hellboy e un pui de diavol crescut de profesorul Bruttenholm întru spiritul luptei împotriva răului, acum o matahală de diavol roşu, care-şi pileşte coarnele în fiecare dimineaţă şi care se pregăteşte să dejoace planurile unei stafii naziste care, împreună cu Rasputin - aţi citit corect - vrea să subjuge lumea? ... oops!), complet cu replici seci care l-ar umple de invidie pe Marlowe şi cu un etern chiştoc a la Man with no name în colţul gurii este una din cele mai de formidabile prezenţe pe un ecran de cinema, cel puţin de cînd Harry Lime a apărut din umbra uşii... Şi apropo de imagini - scena cu crucifixul în ploaie, filmată expert/înălţător, are un impact mistic-religios mai mare decât toate pasiunile lui Gibson, foste, prezente şi viitoare; iar dacă sărutul (incandescent!) dinspre final vă smulge o lacrimă, nu vă jenaţi să-l aplaudaţi de Guillermo. Muchas gracias!

Trăim zile simpatice - foştii geeks cer şi (culmea!) primesc zeci şi sute de milioane de dolari pentru a ecraniza diferite chestii care le-au încîntat copilăria. Del Toro intră şi el aşadar în clubul patronat de alde Raimi sau Jackson, dar, spre deosebire de aceştia, o face cu un blockbuster personal, care îmi redă niţel încrederea în cinematograful american de (înalt) consum (calitativ), relativ şubred în ultima vreme - da, se anunţă vremuri bune.

Go straight to... HELLBOY !!!