Idei bune, cam atît - The Men Who Stare at Goats

În prima parte a zilei mi-am pus la cale o audiţie a înregistrării Anotimpurilor lui Vivaldi în intepretarea Sarei Chang, disc din colecţia EMI Classics. Absolut copleşitor ritmul acestui concert înregistrat de Chang împreună cu Orchestra de cameră Orpheus din New York. Eram cu un prieten, trebuia să punem la punct cîteva lucruri legate de o vizită comună şi după cîteva zeci de minute ne-am dat seama că amuţisem de mult şi că înghiţeam cu poftă muzica "grasă" pe care o răspîndeau boxele în jurul nostru. Timbrul dulceag al viorii Guarneri pe care o mînuieşte artista americano-coreeană e ca un burete iscusit care curăţă orice mizgălitură aşează cursul cotidian pe retinele noastre dornice de viaţă.

După-masă era cazul să revin cu picioarele pe pămînt şi cum eu nu prea voiam să mă scobor de pe arcuşul Sarei, am zis că trebuie să dau misiunea asta ultimului film al echipei Clooney-Heslow, care au lucrat şi la realizarea lui Good Night, and Good Luck din 2005. Producţia lor recentă, The Men Who Stare at Goats, e o comedie de război care vorbeşte despre situaţia din Irak dintr-o nouă perspectivă - lupta psihotronică (Pavel Coruţ nu a scris degeaba şase milioane de cărţi pe tema asta!) şi posibilitatea reconcilierii între americani şi irakieni (după principii hippie). În cele nouăzeci de minute ale filmului nu mi-a mai zburat gîndul la Sarah Chang, dar nici nu am rîs. Am zîmbit doar şi am încercat să mă bucur de replicile ironice pe care le trimit băieţii de pe ecran spre politica externă a Statelor Unite, spre capacitatea Americii de a-şi susţine în fapt statutul de superputere pe care-l vedem pe pectoralii ei atunci cînd îi încordează în media, spre mişcările new-age de îmbrăţişare a absolutului, sau spre cariera lui Ewan McGregor. Cum McGregor are un rol principal în film, latura asta e destul de simpatică.

El e un jurnalist american de provincie care luptă cu sine pentru a accepta statutul de middle-class-working-happy-man. Şi taman atunci cînd simte că s-a împăcat cu situaţia asta de om căsătorit cu o femeie frumoasă, om care lucrează în presă şi face muncă de birou pe tot felul de subiecte de mîna a treia, taman atunci destinul îi arată că toată lupta sa a fost zadarnică. Soţia îl părăseşte pentru eminenţa cenuşie a ziarului, redactorul-şef, un adevărat Darth Vader de redacţie cu mînă de fier (chiar are o proteză - antebraţ de fier). Orgoliul rănit al lui Bob pretinde răzbunare, aşa că omul pleacă pe front ca să scrie povestea vieţii sale şi s-o impresioneze pe fosta nevastă. Filmul devine un bildungsroman-la-mişto, din care eroul nostru află ceea ce paginile lui Bruckner, Kundera, Camil Petrescu şi experienţa celor din jur deja arată - că adevărata dramă a vieţii umane nu e pierderea unei iubiri, ci întîlnirea directă cu suferinţa şi cu moartea celor din jur. Corolarul acestei învăţături ar fi că adevărata realizare în viaţă e să alini ceva din suferinţa celor din jur, dacă să o faci imposibilă nu ţi-e la-ndemînă.

Pe partea asta din urmă filmul are cîteva soluţii. Una din problemele universal-pămînteşti de acum e cea a războaielor din Orientul Mijlociu. Subiect important şi pentru cinematografie. Ultimul Oscar a fost luat de un film cu o astfel de temă, iar cîteva din ultimele filme cu încasări uriaşe - 300 sau Avatar - pilduiesc pe marginea ideii de război, cu sensuri care vizează în mod special ciocnirea actuală a civilizaţiilor. Pînă acum putem contabiliza misionarismul barbar (şi tocmai de aceea seducător, din cauza forţei barbare pe care o exprimă) al unui film ca 300, căruia i se opune dulcele discurs anti-război din Avatar; şi luciditatea unui The Hurt Locker, care caută să le anihileze pe celelalte două.

The Men Who Stare at Goats găseşte o a patra cale de a discuta despre război - împăcarea. Împăcarea ar fi posibilă dacă armata ar cădea pe mîinile unor idealişti cu fluturi deasupra capului, rezultaţi în urma îndulcirii ceaiului cu LSD, idealişti care combină concentrarea şi meditaţia transcendentală cu forme de luptă eco. O luptă care nu poluează, adică o luptă care nu ucide. Nu mai folosesc mine anti-persoană cu încărcătură explozivă, ci mine anti-persoană cu dispozitiv gonflabil, precum airbagul maşinilor. Nu mai dau foc la puţurile de petrol din Irak pentru a prăji slană la flacără, ci folosesc noile cocătoare de metal cu energie solară. Numai Wile E. Coyote din desene inventa gadgeturi mai cu spor decît bravii eroi ai războiului eco din filmul lui Heslow, cu aceleaşi rezultate însă: nici Wile nu-l prindea pe Road Runner, nici tacticile new-age ale personajelor de-acum n-au spor. Nici măcar pe ecran, că nu te fac să rîzi!

Păcatul filmului nu e că ar avea idei proaste. Ideile nu sînt proaste, doar că ele nu şi-au găsit cea mai fericită construcţie vizuală încît să vină în acord deplin cu genul cinematografic abordat şi să stîrnească reacţii pe măsură în sala de cinema. E plăcut să vezi că americanii din film vor să ajute localnicii din Irak dar sfîrşesc prin a face contrarul - personajele lui Clooney şi McGregor spun unui irakian că sînt acolo să-l ajute (tocmai scăpaseră toţi trei dintr-o ambuscadă teroristă în deşert) şi, din greşeală, îl lovesc cu maşina cînd trec pe lîngă el; treaba asta e interesantă ca idee, ca fel de a judeca intervenţia militară în Irak. Imaginea de pe ecran e o glumiţă la îndemînă, o glumiţă care nu poate circumscrie întreaga grozăvie a ideii sau a judecăţii respective, astfel încît să emoţioneze cu adevărat şi să primească reacţii în timp real în sală. La fel, sînt plăcute trimiterile la cariera cinematografică a lui McGregor - povestea cu Jedi şi cu drumul celui ales să devina cavaler Jedi, ori misiunea pe care i-o lasă Clooney cu limbă de moarte - aceea de a spune povestea lui (şi Nicole Kidman îi zicea asta lui McGregor la sfîrşitul lui Moulin Rouge) - dar, pînă la urmă, nimic devastator. După ce auzi prima trimitere la Jedi, te cam aştepţi să tot bată monedă pe latura asta, te aştepţi să asişti la o construcţie intertextuală bazată pe cariera actorului scoţian. Legea utilităţii marginale descrescînde funcţionează şi aici; dacă mănînci neîncetat fructele cele mai bune, plăcerea va scădea treptat, pînă la saturare. Iar filmul asta face, se cam învîrte în jurul cozii pînă ameţeşte el însuşi.