Paris, mon amour are la bază unele dintre cele mai cunoscute chansonete franţuzeşti, care redau, prin muzică şi dans, atmosfera boemei pariziene.
În foaierul teatrului, spectatorii vor fi invitaţi să se aşeze la mese şi să savureze fiecare un pahar de şampanie şi o tartă cu caviar, în timp ce pe scenă şi printre mese îi vor putea vedea şi asculta interpretând chansonete celebre ale lui Edith Piaf (Je ne regrette rien, La vie en rose), Charles Aznavour (La bohème), Jaques Brel (Ne me quitte pas) sau Joe Dassin (Salut), pe soliştii Teatrului Naţional de Operetă.
Paris, mon amour este mai mult decît un spectacol, este o călătorie pe străduţele înguste ale Parisului şi o invitaţie de a cunoaşte celebrele sale personaje, însufleţite de artiştii teatrului. Pentru a completa atmosfera tipică a unei seri pariziene, Paris, mon amour le va oferi celor prezenţi în cafeneaua din foaierul teatrului posibilitatea de a vedea numere clasice de magie, realizate de magicianul Andrei Teaşcă de la Teatrul de Magie, dar şi cunoscute numere de mimă, specifice micilor artişti care animă străzile Parisului.
Interviu cu Răzvan Ioan Dincă, regizorul spectacolului
Despre Paris s-a scris şi s-a vorbit mereu foarte mult. Parisul - oraş al îndrăgostiţilor, Parisul - oraşul artiştilor, Parisul opulent al regilor Franţei etc. Ce "faţă" a Parisului este înfăţişată în spectacol?
Răzvan Ioan Dincă: Câte puţin din toate... Spectacolul prezintă un Paris normal, cel de toate zilele, un Paris al artiştilor necunoscuţi, unul al îndrăgostiţilor de pretutindeni sau al unei boeme accesibile. Am vrut să aduc pe scenă un Paris cu parfum de epocă, cel pe care îl vedem în fotografiile sepia, un amestec de superfluu cu profund, de grotesc cu apetisant, de fermecător şi inaccesibil uneori, un oraş al damelor uşoare, al mahalalei cu ştaif şi al amestecului dintre real şi turistic...
După Broadway-Bucureşti, Paris, mon amour este al doilea spectacol-colaj la Teatrul Naţional de Operetă. Ce aduce nou acest gen de spectacole pentru spectatori?
R.I.D.: Cred că aduce şansa de a asculta o muzică live, pe care spectatorii nu ar putea-o asculta decât dacă ar vizita ţările de unde vin acele spectacole sau fragmente muzicale. Şi, în acelaşi timp, aduce o creştere a interesului pentru spectacolul muzical, pentru trăirile intense pe care autorii lui le induc. Mai mult decât atât, un spectacol de acest gen oferă posibilitatea de a simţi farmecul specific al unei alte culturi şi de a identifica fragmente muzicale foarte cunoscute, pe care poate le-am ascultat sau le-am auzit întâmplător, dar nu am ştiut de unde fac parte.
R.I.D.: Parisul este irepetabil. Atmosfera creată este Parisul nostru, al fiecăruia. Mai degrabă, ne-am pus în pielea spectatorului care vrea să simtă o emoţie, nu să vadă o copie fidelă a Parisului. Şi ne-am lăsat purtaţi de muzică, de costume, de coregrafie, într-un dans al emoţiei, care trebuie să cuprindă privitorul. Parisul nu trebuie idealizat. El nu este un loc frumos şi atât. Este un loc viu, unde se întâmpla foarte multe lucruri, şi bune şi rele, şi desuete şi înălţătoare.
Cât despre personaje, ele sunt construite în funcţie de situaţia pe care muzica, frazarea muzicală şi uneori versurile o presupun. Sunt adăugate frânturi de viaţă şi sunt aduşi în faţa spectatorilor reprezentanţi ai unor tagme, ai unor zone şi ai unor mentalităţi.
Spectacolele-colaj, cum este şi Paris, mon amour, riscă uneori să devină prea fragmentate. Care este povestea din spate, care "leagă" personajele între ele?
R.I.D.: În cazul specific al acestui spectacol, am căutat un singur fir epic: acela pe care un turist, în cazul nostru spectatorul, îl poate percepe vizitând Parisul - secvenţele de viaţă pe care le vede, cu legăturile lor fireşti, cu planuri paralele şi determinări specifice. Paris, mon amour este, dacă vreţi, o serie de secvenţe de viaţă, înfăţişate în planuri paralele: în faţă se iubesc doi îndrăgostiţi, în spate, un artist moare, în timp ce o florăreasă vinde flori oamenilor aşezaţi la cafenea.
R.I.D.: Se integrează firesc, la fel ca toate celelalte elemente. Este exact ca în viaţă. Este, aşa cum am spus, o călătorie prin Paris, unde la tot pasul, în fiecare piaţă, lumea zâmbeşte şi aplaudă micile scenete ale mimilor sau, într-un cabaret, unde atmosfera este întreţinută şi de numere de magie. În Paris, se poate întâmpla orice.
Parisul este, poate mai mult decât orice, un oraş al simbolurilor, care îl compun şi care îl definesc - Turnul Eiffel, Moulin Rouge, Montmartre, Champs Élysées etc. Cum sunt folosite aceste simboluri în spectacol?
R.I.D.: Am folosit aceste simboluri, dar transfigurate, atât scenografic cât şi coregrafic sau regizoral. Există elemente specifice, dar nu am urmărit să le afişăm ca atare, ci doar în modul în care noi, realizatorii spectacolului, le înţelegem.
Paris, mon amour este primul spectacol de repertoriu desfăşurat în foaierul teatrului. De ce a fost ales acest spaţiu?
R.I.D.: Am ales foaierul teatrului ca loc de desfăşurare pentru a crea o senzaţie de intimitate şi de participare. Am urmărit, în primul rând, crearea unei atmosfere relaxate şi relaxante pentru spectatori şi am vrut să le oferim posibilitatea de a experimenta, pentru câteva ore, atmosfera din cabaretele pariziene, de a bea un pahar cu şampanie sau de a gusta o tartă cu caviar în timp ce savurează "spectacolul". Am pus ghilimele "spectacolul", pentru că nu este vorba efectiv de un spectacol, ci de un tip de "performing", de un eveniment "creator de atmosferă" şi nu de un show.
R.I.D.: Nu cred că aduce nimic nou şi nici nu îşi propune să aducă, de altfel. Noutatea lui este în cadrul spectacolelor abordate de Teatrul Naţional de Operetă, pentru că aduce un anume tip de diversitate. Pentru spectatori, pe de altă parte, spectacolul urmăreşte să devină o experienţă, mai mult decât un spectacol, o seară de neuitat alături de iubite sau soţii. Nu cred că este un gen de spectacol "de familie", ci este un spectacol pentru cei îndrăgostiţi, pentru un el şi o ea, într-o seară romantică la o cafenea de pe o stradă pariziană.
Interviu cu Lucian Vlădescu, dirijorul şi realizatorul orchestraţiei pentru spectacol
Ideea reorchestrării, în cazul unor lucrării muzicale atât de celebre şi de îndrăgite, reprezintă, pentru orice muzician, pe lângă provocarea de a pune amprenta personală asupra lor, ci şi o responsabilitate crescută, aceea de a păstra parfumul specific epocii în care au luat naştere. În acest sens, ce fel de abordare aţi ales şi în ce direcţie înclină balanţa dintre conservare şi inovaţie muzicală?
Lucian Vlădescu: Atunci când orchestrez o lucrare muzicală, nu mă gândesc să păstrez un echilibru stilistic între vechi şi nou, ci mai degrabă mă gândesc la abordarea timbrală sugerată de linia melodică, în principal, şi de păstrarea şi apoi, dacă este cazul, de diversificarea structurii armonice şi formale.
La spectacolul Paris, mon amour, o provocare suplimentară a constituit-o păstrarea unei concepţii unitare în cromatica timbrală şi conceptuală, fiind vorba de 22 de şlagăre care fac parte din patrimoniul cântecului francez şi universal.
L.V.: Cred că este vorba de o fericită îmbinare între genialitatea creatoare a unor compozitori şi personalitatea covârşitoare a unor interpreţi unici (Maurice Chevalier, Yves Montand, Edith Piaf, Gilbert Bécaud, Charles Aznavour şi alţii).
Chanson-ul este un gen muzical despre care aproape toată lumea a auzit ceva sau, cel puţin, a avut ocazia să-l asculte, măcar întâmplător. Ce anume face din acest gen o importantă parte din literatura muzicală universală şi ce ar trebui să ştie despre el, în linii mari, spectatorii?
L.V.: Cred că rezonanţa lui în literatura muzicală este dată de o îmbinare fericită între coordonatele muzicale şi textul poetic, dar şi de accesibilitatea în alegerea unor teme legate de situaţii şi locuri specifice, de genul "Champs Élysées", "Pigalle" sau apariţia unor genuri originale şi, evident, geniul unor mari interpreţi.
L.V.: Răspunsul la această întrebare necesită cu siguranţă o analiză profundă şi amplă a fenomenului. Întrebarea îmi stârneşte, însă, asociaţii de idei legate de apariţia unor interpreţi exponenţiali şi în alte spaţii culturale, cum este Maria Tănase în România sau Frank Sinatra la americani, deci fenomenul nu este singular.
Paris, mon amour este povestea Parisului boem al cafenelelor, al cabaretelor, al artiştilor şi, în fond, al oamenilor de atunci şi de acum. Ce rol joacă muzica, chansonetele, ritmurile alerte ale can-can-ului în atmosfera Parisului de atunci şi ce rezonanţă au ele astăzi?
Perenitatea acestor creaţii muzicale nu poate fi pusă în discuţie deoarece ele aparţin tezaurului muzical francez şi universal.
Legat de punerea în scenă a spectacolului Paris, mon amour, doresc să subliniez reverberaţiile emoţionale degajate de orchestrarea ideatică imaginată de regizorul Răzvan Ioan Dincă, reverberaţii care se constituie într-un contrapunct subtil la o muzică nepieritoare.
Este prima dată când realizezi decorul unui spectacol. Cum este trecerea de la grafica pentru materiale publicitare la "grafica" unui decor de teatru? În ce sens diferă? Care sunt provocările?
Sabina Spătariu: Trecerea de la afiş la decor - inexprimabil în cuvinte. Este foarte greu să treci de la proiectul pe hârtie, care este o utopie totală, la un obiect concret şi funcţional. Cred că "funcţionalul" mi-a ridicat cele mai mari probleme. Într-o imagine, utopia este frumoasă, absurdul creează mister. Într-un decor pur şi simplu nu se poate construi. Este posibil ca o mare parte din elementele de decor să pară absurde şi aici intervine distanţa care încă desparte proiectul pe hârtie de obiectul de decor.
Cum se reflectă ideea spectacolului - Parisul boem, Parisul cafenelelor, al cabaretelor în construcţia decorului? Care sunt elementele specifice?
S.S.: Nu există elemente specifice, mai degrabă specificul reiese din atmosfera ansamblului de obiecte. Este un Paris posibil, nu neapărat concret şi real. Am pornit de la vizionarea a mii de poze din diferite epoci cu Parisul - strada, cabaretele, amintesc aici de "L'Enfer" şi "Le Ciel", bistro-ul cu mese în stradă şi altele. Mi-am permis o mică interpretare a unui cabaret imaginar atunci când am conceput pantoful. Nu cred că există neapărat în Paris un moment cu pantoful, dar mi-ar plăcea să existe.
Construcţia decorului este strâns legată de construcţia personajelor şi a costumelor. Cum s-au completat cele două elemente în cazul spectacolului Paris, mon amour?
S.S.: Cu ajutorul lui Răzvan am reuşit să depăşesc distanţa de la un simplu proiect pe hârtie până la un obiect de decor. Cred că a fost un act de mare curaj din partea lui să mă lase să mă desfăşor, în limita posibilităţilor mele de înţelegere a ceea ce ar putea fi un obiect de decor.
S.S.: Cred că de data asta a fost un atu faptul că nu am experienţă. Cred că m-a ajutat să nu intru în panică. Pe de altă parte, de data asta şi mesele spectatorilor fac parte integrantă din decor, nu există o delimitare strictă scenă - spaţiu pentru spectatori. Tocmai asta este şi frumuseţea acestui spectacol, spectatorul într-un anumit grad face parte din Parisul pus în scenă. La fel, şi orchestra nu este mascată ci, împreună cu scena şi spectatorii, constituie un tot unitar care este acest spectacol.
Oana Ban (realizatoarea costumelor pentru Paris, mon amour)
"Costumele reprezintă o lume eclectică, stilizată a anilor '30. Neavând un text, doar muzica, pornind într-un mod abstract, cu o listă de caractere arhetipale şi după nenumăratele discuţii cu Răzvan, am început să mă documentez şi să caut un limbaj estetic care ne aminteşte de acea perioadă şi care poate avea o anume adresabilitate şi azi. Ceea ce m-a interesat cel mai mult a fost să redau o viziune care se apropie de burlesc, care să creeze o lume aparte, proprie, viscerală."
Paris, mon amour
Regie: Răzvan Ioan Dinca
Dirijor şi orchestraţie: Lucian Vlădescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Costume: Oana Botez
Decor: Sabina Spătariu
Maestru de cor: Gabriel Popescu
Asistent maestru de cor: Răzvan Luculescu
Asistent coregrafie şi coregrafie can-can: Marius Grosu
Cu participarea magicianului Andrei Teaşcă (Teatrul de Magie)
Asistente de magie: Cristina Strecopitov şi Ştefania Bănică
Cu: Oana Rusu/Adriana Butoi, Silvia Sohterus, Bianca Ionescu, Alexandra Savu, Daniel Eufrosin, Marius Olteanu, Florin Budnaru, Cătălin Petrescu, Daniela Vlădescu, Gladiola Niţulescu, Ernest Fazekas, Tina Munteanu, Eugenia Ilinca, Matei Nicolescu, Dorina Velicu
Ansamblul de balet: Diana Ferencz, Cristina Osiceanu, Delia Şerban, Monica Strat, Andreea Toma, Andrei Ciobanu, Marius Grosu, Marian Horhota, Relu Stoian
Grup coral: Carmen Angheloiu, Cristina Giurgiu, Cristina Georgescu, Alina Mihăescu, Ana Maria Moldoveanu, Cristina Staniloiu, Alois Dobos, George Matei, Marius Meragiu, Răzvan Rusu
Mimi: Eduard Adam, Adrian Nour
Orchestra Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian"