O artă a tăcerii - Sonbahar / Toamna

Remarcabil debutul în cinematografie al regizorului Özcan Alper. El ne propune estetica drept mijloc de recuperare a forţei emoţionale în film. Îşi anunţă intenţia chiar din titlu: Toamna. Un anotimp al nostalgiilor, al morţii şi al resemnării. Yusuf iese din închisoare după zece ani cu o boală gravă de plămîni. Fostul deţinut politic respiră prin toţi porii spaţiul în care locuieşte, în apropierea mării, a muntelui pe care îl vede din verandă, înconjurat de vegetaţie sălbatică; poţi crede că ai ajuns împreună cu personajul în rai.

Folosirea acestor cadre înconjoară ca o aură suferinţa statică a lui Yusuf. El este o parte din ceea ce natura înseamnă: natura merge după reguli neschimbătoare cum şi Yusuf merge după crezul său. Îndemînarea regizorului stă şi în abilitatea de a jongla cu mai multe planuri, cum ar fi cel al scenei in care Yusuf cîntă la oboi: "Cîntă mai departe", îl roagă mama lui. Camera de filmat trece peste Yusuf, peste spatele bătrînei care se uită pe fereastră, străbate vegetaţia care moare lent în spaţiul nins şi merge după un şir de oameni care duc pe umeri un sicriu. Muzica, face şi ea corp cu tensiunea interioară, cîntecul lui Yusuf intrînd într-un strigăt sfîşietor care străbate muntele.

Întreg filmul este o artă a tăcerii interioare. Regizorul te pune în situaţia de a căuta să-l înţelegi pe cel care încearcă să-şi definească scurtul drum care i-a mai rămas de străbătut.

Eka, o frumoasă prostituată, îşi trăieşte şi ea drama, aceea că nu poate lua de la viaţă ceea ce îşi doreşte să ia. Îndrăgostită de Yusuf, ea trebuie să accepte faptul că el nu are nimic de oferit. La propunerea ei de a pleca împreună în lume, doar valurile care se lovesc de dig îi răspund. Sînt două destine pe care talentatul regizor le lasă să îşi urmeze drumul, schiţînd o puternică imagine a sălbăticiei lor: ele se vor întoarce la sine, fără amestecul lui, al regizorului, aşa cum valurile se întorc la ţărm. Şi această tentativă i-a reuşit.

Prin atitudinea contemplativă, mohorîtă a personajelor în mijlocul naturii, filmul duce cu gîndul la Pădurea de mesteceni a lui Andrzej Wajda. Dacă nu ai ceva din aceste personaje, deci nu poţi empatiza, trebuie să faci un efort de a percepe momentele acestui film de atmosferă. În ambele filme acţiunea este vag conturată, cu elemente din recuzita impresionistă. Bergman e şi el prezent în această încercare a regizorului turc de a da, ca un adevărat discipol, un film pe care să nu-l poţi uita uşor.