Nimic dincolo de cadrele frumoase - Sonbahar / Toamna

Care e diferenţa dintre Uzak / Distant (2002), cel mai bun film al lui Nuri Bilge Ceylan, şi Sonbahar / Toamna (2008) al lui Özcan Alper? Ȋn primul rȃnd, Sonbahar e realizat la şase ani după ce Uzak a impresionat critica internaţională. Ȋn al doilea rȃnd, deşi filmele sunt asemănătoare ca manieră stilistică, doar ȋn primul dintre ele stilul vine din nevoia de a spune o anumită poveste ȋntr-un anumit fel.

Uzak - probabil cel mai sumbru film făcut vreodată despre doi burlaci ȋntr-un oraş mare - trebuia să recreeze cȃt mai precis trecerea lentă a timpului, să capteze moartea lentă a unor speranţe ȋncă vii. Planurile lungi, care urmăresc mişcările mărunte ale personajelor, transmit disproporţia dintre neliniştea pe care o simt aceştia şi ezitarea cu care caută soluţii la problemele lor; ritmul filmului e lent, dar ȋn fiecare cadru e ceva care să contrabalanseze monotonia - o acţiune concretă care atenuează angoasa atotcuprinzătoare.

Sonbahar copiază din Uzak ritmul lent şi cȃteva cadre (cele mai pitoreşti, nu neapărat cele mai bune), numai că observarea minuţioasă a prezentului nu-l ajută ȋn niciun fel. Protagonistul din Sonbahar, un fost deţinut politic cu sănătatea şubrezită care se ȋntoarce după zece ani ȋn satul natal, abia descoperă schimbările petrecute ȋn lipsa lui. Prezentul e, pentru el, un timp ȋn care recuperează trecutul, iar descoperirea e procesul cel mai greu de observat de la distanţă. De fapt, s-ar putea ca, urmărindu-l ȋntr-unul din lungile sale momente de tăcere, să vă distragă frumuseţea convenţională a naturii din fundal. 

Nu pretind, bineȋnţeles, că marea problemă a filmului e opţiunea regizorului-scenarist pentru planurile lungi. Insist atȃt de mult asupra compoziţiei cadrelor pentru că sunt sigură că Özcan Alper a presupus că veţi uita şi de tȃnărul a cărui moarte este precipitată de cei zece ani de detenţie, şi de prostituata cu suflet mare căreia tȃnărul ȋi aminteşte de un erou romantic rus, şi de mama care ȋl aşteaptă cu masa pusă - şi Özcan Alper a uitat de ei, au rămas toţi nişte personaje-tip cu emoţii prefabricate, pioni pe care ȋi plimbă de la un cadru bibilit la altul.

E un drum lung de parcurs de la imagini plăcute (pe care, ȋn definitiv, le-ar putea imortaliza orice fotograf tenace cu o pregătire minimă) la creaţie artistică veritabilă. Sonbahar e mai puţin marcat de contribuţia creativă a autorului său decȃt de imaginea maiestuoasă a soarelui care asfinţeşte peste Marea Neagră.