Hamlet remix - Cui prodest?

Festivalul Shakespeare este de una dintre manifestările teatrale aristocrate. De câteva ediţii, temele şi selecţia propuse au făcut dintr-un eveniment timid mediatizat, un must see. Fără promovare agresivă, Festivalul Shakespeare umple sălile de spectacole, semn de sănătate culturală căci lumea vine la teatru pentru că ştie că spectacolele sunt de calitate la fiecare ediţie, nu din cauza vreunei campanii media puternice. E şi ăsta un paradox al societăţii româneşti contemporane, că printre atâtea lucruri care par de neratat, un festival de teatru reuşeşte să se impună strict prin calitatea spectacolelor prezentate.

În 2010, Emil Boroghină a ales ca temă Constelaţia Hamlet. Curajoasă temă, o dată prin subscrierea spectacolelor unui singur text shakespearian şi de aici riscul de a avea puţine producţii, de o calitate variabilă, a doua oară prin dificultatea textului (sau notorietatea lui în acest sens) care ar putea speria spectatorii, a treia oară, prin asumarea unei posibile monotonii. Dincolo de toate riscurile, Hamlet merita un festival pentru că nefericitul prinţ danez este unul dintre cele mai moderne personaje cu putinţă, în ciuda celor 400 de ani bătuţi pe muchie. Suferind acut de complexul lui Oedip cu mult înainte de diagnosticarea academică a lui Freud, măcinat de sentimente şi neputinţe uzuale, confruntat cu probleme majore cărora trebuie să le facă faţă nepregătit, Hamlet este întruchiparea umanităţii însăşi. Cu nimic mai bun sau mai rău decât un oarecare, nici erou, nici inamic public, danezul e rezultanta dintre disperare şi furie. Un sufocant sentiment de nedreptate îi apasă pe piept şi îl determină să spună cu năduf: "Vremile ieşitu-şi-au din matcă / Soartă blestemată, nenoroc / Să fiu născut ca să le-adun la loc". În fond, Hamlet se simte depăşit de realitate şi prin urmare, nedreptăţit de soartă. Fie-i umanitatea eternă!

Cum bugetul festivalului a fost mic, după bugetul ţării, în 2010 ediţia de capitală era cât pe ce să fie definitiv compromisă. Reprezentarea spectacolelor şi la Bucureşti, pe lângă Craiova era esenţială pentru impactul mediatic şi necesară unui public avid de producţii valoroase. Răsfăţaţi în anii trecuţi cu Eimuntas Nekrosjius, Robert Wilson, Peter Brook, Declan Donnellan, bucureştenii au căpătat faţă de Festivalul Shakespeare un ataşament sănătos de tipul celui generat de Festivalul Enescu. Absenţa din acest an ar fi lăsat capitala sărăcăcioasă în materie de teatru străin. Drept urmare, cu mari eforturi financiare, două din spectacolele selectate au ajuns şi în Bucureşti. Intervenţia ARCUB-ului a permis prezenţa Hamlet-ului genial al lui Thomas Ostermeier, iar Institutul Cultural Român a adus un Hamlet al uneia dintre cele mai avangardiste companii americane, The Wooster Group.

Remix, cover sau dada?

The Wooster Group s-a remarcat în anii '70 prin aducerea masivă pe scenă a elementelor media. Tehnica se supunea teatrului, dar începea puţin câte puţin să îl şi domine. Spectacolele americanilor au folosit media ca suport pentru experimente de teatru-dans cu puternic impact vizual, folosindu-se atât de text contemporan, cât şi de clasice cărora le-au dat o faţă nouă. Hamlet intră în a doua categorie.

Regizoarea Elisabeth LeCompte, actorii de la The Wooster Group şi o numeroasă echipă tehnică au remixat un spectacol cu Richard Burton din 1964. Prezentat pe Broadway, spectacolul a fost la vremea respectivă un eveniment comentat în fel şi chip, nu atât pentru că ar fi propus o viziune obraznică sau contestabilă a piesei shakespeariene, ci datorită statutului de vedetă al lui Burton, căsătorit la vremea aceea cu un alt star, Elizabeth Taylor şi aflat pe primele pagini ale tabloidelor. Spectacolul a fost înregistrat şi prezentat în cinematografe la doar două zile de la înregistrare, astfel că existau simultan spectacolul live si filmul, o primă încercare de teatru "transmis" pe ecrane. Anul trecut, a avut loc prima transmisie live a unui spectacol de teatru în cinematografele din întreaga lume, inclusiv în România. De la Londra, Fedra de Racine, cu Helen Mirren, montat la London National Theatre, în regia lui Nicholas Hytner a putut fi văzută în direct pe tot mapamondul. Deci experienţa americană din 1964 era vizionară din punctul ăsta de vedere.

În Hamlet, The Wooster Group a parcurs traseul invers, de la film la teatru. Practic, americanii au refăcut spectacolul vechi, folosind înregistrarea ca fundal, decor şi punct de referinţă, păstrând vocile actorilor din film peste care actorii de pe scenă rostesc acelaşi text. Coregrafia este aceeaşi, personajele din film au fost şterse, lăsate doar o secundă cât să le poţi identifica, apoi mişcarea a fost preluată de actorii reali. Cum înregistrarea s-a făcut din 17 unghiuri, după cum suntem informaţi în caietul-program, există montaje cu imagini din perspective diferite. Trecerea imaginii de la o cameră la alta se face şi pe scenă, alternanţa de unghiuri se traduce în schimburi rapide între personajele de prim plan, în mutarea decorului sau în scene în care unul dintre personajele de pe scenă are ca partener un personaj din film. Comenzile de fast forward se "văd" pe scenă în mişcarea tremurată a actorilor, iar precizia acestora este impresionantă. Căci ceea ce uimeşte este capacitatea actorilor de a se comporta exact ca un remix al filmului. Uneori, din acest remix rezultă sensuri puternice. De exemplu, în Cursa de şoareci, camera focusează în film pe piesa din piesă, pe Gonzago şi soţia sa, după care comută pe Rege şi Regină, ale căror avataruri erau primii. În scenă, vedem personajele din Cursa de şoareci, pe locul cărora se instalează rapid cuplul regal. Metafora este explicită.

Folosind un arsenal media impresionant, cu multiple plasme de diferite mărimi, dintre care una, fundalul, foarte mare, americanii păstrează pe câte un ecran un portret sugestiv, o privire pătrunzătoare a lui Laertes, un rictus scârbit al lui Hamlet, o doză de ipocrizie la Polonius. Portretele ajută şi ele la crearea senzaţiei de vedere din diferite unghiuri simultan asupra aceleiaşi scene, ca şi cum şi spectacolul live ar fi filmat. Uneori, când filmul cu Richard Burton a fost insuficient de ofertant, în el au fost inserate scene din alte ecranizări, de exemplu cele cu Kenneth Branagh şi Ethan Hawke.

Una dintre dificultăţile majore la acest spectacol a fost scenariul. Practic, scriptul s-a făcut pe filmul din 1964, tăind scene, replici, scurtând monoloage fără posibilitatea de a le re-scrie, re-interpreta, fără a avea o dramaturgie în sensul clasic. Munca dificilă de a face un scenariu dintr-un film este îngreunată şi de textul propriu-zis. "Dezavantajul" major al americanilor este faptul că sunt obligaţi să folosească textul original, arhaic, nu au putut "beneficia" de o traducere modernă care să permită actualizarea naturală a piesei. În această situaţie, Shakespeare este dificil de contemporaneizat veridic, adică neteatral, aşa cum a făcut-o Thomas Ostermeier, de exemplu. The Wooster Group are, în acest context, o viziune DJ-istică (mai mult decât Ostermeier), dar nu asupra textului, ci asupra spectacolului din 1964. Intenţia este, se scrie în acelaşi caiet-program, de a găsi sub imaginile cunoscute, alte imagini. Eu una aş prefera să se caute sensuri şi dacă în exemplul de la Cursa de şoareci exista o metaforă, în aproape tot restul spectacolului sensuri sau imagini noi au lipsit. Spectacolul s-a limitat, în fapt, să redea perfect imaginea show-ului vechi, cu acele forward-uri, cu schimbarea rapidă a point de vue şi cam atât. E destul de puţin, fie şi pentru un experiment media, căci fără o concluzie, o idee prezentată măcar la final, întreg demersul pare degeaba. Artă pentru artă o fi, dar parcă am depăşit etapa asta.

Sigur, esteticile noi, preponderent vizuale, sunt interesante, dar în spectacolul de la New York prea se reduce totul la convenţie, la imagine, şi aceea dublată. În plus, după jumătate de oră, spectacolul devine previzibil. Interesant ca intenţie, spectacolul american păcătuieşte prin limitarea la o convenţie rigidă şi prin lipsa sensurilor. Formula ar fi fost perfectă pentru un videoclip, dar nu se susţine într-un spectacol de trei ore.

Festivalul Shakespeare 2010
The Wooster Group, NY
Hamlet
de William Shakespeare
Regie: Elizabeth LeCompte
Scenografie: Ruud van den Akker

Distribuţie:
Infirmiera: Dominique Bousquet
Claudius / Marcellus / Fantoma / Groparul: Ari Fliakos
Însoţitor / Soldat / Rampă: Alessandro Magania
Bernardo / Rosencrantz / Guildenstern / Actorul Regină / Osric: Daniel Pettrow
Polonius: Bill Raymond
Hamlet: Scott Shepherd
Laertes / Rosencrantz / Guildenstern / Actorul Rege: Casey Spooner
Gertrude / Ofelia: Kate Valk
Horaţio: Judson Williams.