În 1964, John Gielgud monta pe Broadway un Hamlet cu Richard Burton. Spectacolul s-a jucat timp de şaptesprezece săptămîni şi trei spectacole consecutive au fost filmate cu şaptesprezece camere de luat vederi, rezultînd un teatrofilm care a fost proiectat două zile, în cinematografe americane. Ideea era ca, făcînd uz de tehnica modernă, să se încerce redarea emoţiei scenice pe ecran. Cum emoţia aceasta e, prin definiţie, efemeră, filmul trebuia distrus după cele două zile de proiecţie. Dar Burton a păstrat o copie care, deşi destul de obosită, a devenit foarte cunoscută după dispariţia actorului.
Regizoarea Elizabeth LeCompte, specializată, alături de trupa Wooster, în teatru experimental în care aplică tratamente media nu numai textelor clasice, a avut ideea parcurgerii drumului invers. Anume, a încercat să reconstruiască pe scenă filmul spectacolului lui Burton. Dacă filmul încerca să fixeze pe peliculă clipa trăită pe scenă, Elizabeth LeCompte caută trăirea iniţială din spatele imaginii filmate. Jocul acesta este foarte incitant şi ca propunere conceptuală şi, mai ales, ca provocare pentru actori.
Ce a ieşit? În primul rînd, un spectacol-comentariu la Hamlet-ul lui Burton, nu un Hamlet propriu-zis, de arătat cui nu ştie despre ce e vorba în piesă. Pe monitoarele plasate strategic pe scenă şi în sală, cu imagini în oglindă ca să poată fi văzute de public şi de actori, rulează secvenţe din filmul despre care am vorbit şi imagini live. Actorii intră în pielea celor din 1964, le copiază gesturile, posturile, atitudinile. Filmul fiind rezultatul montajului imaginilor trase din unghiuri diferite, ceea ce pe ecran dă iluzia continuităţii se rupe la recrearea scenică şi devine mişcare sacadată, mecanică, cu gesturi frînte şi reluate. Gros-planurile sau retragerea camerei de filmare sînt redate prin mişcări ale unor panouri de pe scenă care închid sau deschid planuri, unghiuri şi prin translatări ale recuzitei. Toate manevrele sînt făcute de actori (inclusiv de cei care joacă în alte scene) cu faţa imobilă, uneori şi cu gura acoperită.
Nu e, însă, vorba despre o copie a filmului. Asistăm chiar la facerea refacerii spectacolului. Actorul principal (Scott Shepherd), excepţional, intră şi în rol de regizor, indică pasaje care trebuie tăiate (din necesităţi tehnice mai ales), cere să se deruleze filmul, conduce acţiunea. Dar copia păstrată de Burton nu e perfectă, unele secvenţe au dispărut. În "timpii morţi", jocul merge mai departe şi apar pe monitoare fragmente din alte filme Hamlet, dintr-un recital al lui Charlton Heston. E o joacă. Atenţi să prindă mişcarea celor de pe ecran, actorii de pe scenă nu joacă Hamlet, ci spun textul.
Efectul de distanţare e maxim - şi faţă de textul shakespearian, şi faţă de film: costumele nu le copiază pe cele de pe ecran, decorul nu e identic, e doar sugerat. Dar textul e atît de puternic, încît, uneori, de după perdeaua aceasta de tehnică şi convenţie postmodernă, emoţia ţîşneşte nestăvilită, de parcă actorii ar intra deodată în pielea adevăratelor personaje shakespeariene: pendularea între convenţie şi adevăr umanizează spectacolul şi transcende dominaţia tehnicii. Paradoxal, chiar dacă nu asta a fost intenţia regizoarei, reprezentaţia aceasta arată încă o dată ce diferenţă uriaşă există între inefabilul clipei trăite pe scenă şi artificialitatea fixării ei pe peliculă, indiferent de performanţa tehnică.
Pericolul formulei e repetiţia. Odată înţeles mecanismul, nimic nou nu se mai întîmplă pentru spectatorul care a decodat şi acceptat jocul. Doar actorii, nu aglomerarea de tehnici video, efecte sonore, lavaliere, microfoane, recuzită sofisticată pot salva spectacolul de la monotonie. Iar actorii sînt minunaţi. Nu doar Scott Shepherd şi Kate Valk, care joacă şi Gertrude, şi Ofelia (schimbul perucilor are loc aproape la vedere, dublul rol motivînd şi tăierea unor scene). Toţi actorii sînt măieştri. Încît, la final, după acest lung exerciţiu impus, îmi spuneam că tare mi-ar plăcea să-i văd şi la proba de "liber alese".
Bun lucru a făcut Emil Boroghină, organizatorul Festivalului Internaţional Shakespeare, aducînd la Bucureşti trupa The Wooster Group.