Sete de cinema - Bakjwi

E un dozaj bine strunit de Park Chan-wook în această peliculă, un amestec de horror cu love-story şi comedie de un rafinament exemplar. E tare greu să treci de la afirmarea iubirii între două persoane şi de la jocurile dulci şi prosteşti ale amorului la crimă, să scoţi la suprafaţă tenebrele subconştientului care începe să rătăcească sub impactul delictului comis, să reuşeşti să fii şi ironic în relaţie cu temele discutate şi să şi evidenţiezi - în acelaşi timp în care eşti ironic - aspecte noi ale unor relaţii culturale importante, ancestrale (cum e cea dintre religie şi strigoi); şi să fii coerent, lipsit de artificialitate, captivant. Autorului coreean îi iese excelent treaba asta, lucru care, pînă la urmă, dacă privim filmele pe care deja le-a realizat, nu e de mirare. Sympathy for Lady Vengeance şi întreaga Trilogie a Răzbunării creată de Park Chan-wook, care mai cuprinde şi Sympathy for Mr. Vengeance şi Oldboy, sînt filme în care genul thriller/drama e rediscutat şi reinventat, sînt istorii de căpătîi între filmele de capă şi armă, alături de Kill Bill sau A Bittersweet Life - echivalentul extrem-oriental al filmului realizat de Tarantino, cu un mascul în rol de super-erou pus pe căsăpit foşti colegi mafioţi în scop vindicativ.

Unul dintre conflictele de prim-plan ale oricărui film cu vampiri e cel dintre religie şi eroul-demon din poveste. Park Chan-wook tratează cu o ironie delicată acest aspect clasic: personajul principal al filmului, tînărul Sang-hyun, este şi preot şi vampir (merge voluntar într-o clinică unde medicii testau un vaccin contra unui virus care făcea ravagii în zonă; eroul filmului e omorît de virus, însă o transfuzie sanguină de ultim moment îl readuce la viaţă). Încărcătura morală a existenţei sale e cu atît mai mare. Şi e foarte interesant cum autorul coreean traseză drumul său de la umanitate la răceala nemuririi. Întotdeauna personajul filmului e ca o monedă cu două feţe, numai că în această paradigmă (una construită cu ironie!) el nu funcţionează ca un simbol (îşi arată o faţă, îşi ascunde o faţă), ci ca o figură care glisează necontenit de pe una dintre feţe pe cealaltă, arătîndu-le necontenit pe amîndouă şi, mai mult decît atît, găsind împlinirea uneia dintre laturi în propunerile celeilalte laturi a existenţei sale. El este vampir - ceea ce înseamnă că are puteri supranaturale -, dar concetăţenii săi îl privesc drept sfînt, fiindcă e singurul om care a scapat de un virus ucigător care bîntuia zona. Cînd el îşi foloseşte înzestrarea supranaturală o face în conformitate cu nevoile sale vampireşti, însă cei care-l văd cred cu atît mai mult în capacitatăţile sale dumnezeieşti. Datorită modului în care tratează tema dualităţii sensurilor unei acţiuni, datorită felului în care priveşte conflictul între aparenţă şi esenţă pe teme religioase, demersul lui Park Chan-wook se apropie de ceea ce vedem la Buñuel ca stil şi timbru narativ, Buñuel din La voie lactée sau Viridiana.

Ironia şi omagiul se împletesc şi în imaginea lui Sang-hyun. Înviat din morţi, Sang-hyun umblă în lume împachetat în tifon (ca într-un giulgiu), precum Claude Rains în The Invisible Man (pentru a masca efectele virusului, care îşi face de cap atunci cînd tînărul nu bea sînge la timp), ceea ce - din nou - îi potenţează imaginea de sfînt. Adulatorii săi au la ei o cruce pe care Isus era înfăşurat în tifon, pentru a mima înfăţişarea eroului peliculei, înfăţişare luată drept semn al umilinţei şi al penitenţei.

Park Chan-wook discută şi împletirea de amor, mister şi tenebre din filme precum Dracula - cel puţin în varianta Bela Lugosi din 1931 şi Gary Oldman din 1992, Dracula e un James Bond al filmelor horror: foarte şic, plin de gadgeturi gotice, şarmant. Sîngele nu mai e băut din gîtul unor tinere superbe, ci e supt prin firele perfuziilor unor bolnavi. Masa luată de vampir apare în banda sonoră a filmului sub forma unui leorpăit neobosit. Şi sărutările din film sună la fel, aşa că din nou avem acelaşi tip de raportare duală la fiecare eveniment în parte: cu ochii închişi, spectatorul nu ar putea ghici ce se petrece pe ecran - e vorba de un sărut, dragoste, sau e vorba de umplerea stomacului cu sînge? Sau am putea spune că oricare dintre cele două, pînă la urmă, nu sînt altceva decît un leorpăit sinistru!

Sub aspect amoros, Sang-hyun măreşte intensitatea morală a conflictului pe care-l trăieşte. E preot catolic, e şi vampir şi e îndrăgostit de soţia unui prieten. Tonul expunerii e la fel de ironic şi în latura asta. Scene de amor senzuale, subminate de leorpăitul prezent în banda sonoră, transformarea iubitei în vampir, moment în care relaţia celor doi parcă e extrasă din Who's Afraid of Virginia Wolf?, şi una dintre cele mai sensibile utilizări a puterilor supranaturale: înainte să fie ea însăşi vampir, Tae-ju se bucură de calităţile pe care le are iubitul ei; ca în Matrix, Sang-hyun o poartă de pe clădire pe clădire, în zbor.

Filmul ăsta are premisele unui horror tembel. Experimente medicale eşuate în urma cărora X devine vampir şi tre' să facă rost de sînge pentru a supravieţui în noua ipostază. Orice sinopsis asta relevă. Nu vă lăsaţi înşelaţi de aspectul acesta. Bakjwi / Thirst e unul dintre cele mai elegante filme ale anului, un film în care nebunia şi zburdălnicia imaginaţiei tipic-asiate oferă o mostră de tratament postmodern unui condiment cinematografic peren - vampirul. Amuzament, fiori, întrebări foarte serioase, o reţetă pe care filmul o expune simplu, fluid, astfel că două ore de proiecţie trec pe nesimţite.