Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Miriam W.

Imprevizibilul Afrim cel de toate zilele - Miriam W.


Man.In.Fest, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Premiera lui Radu Afrim de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti Miriam W. a stârnit un val de comentarii despre cât de "atipic" sau "neafrimian" este spectacolul, asta după ce la precedenta premieră de la Odeon, Câtă speranţă i s-a reproşat oareşce tendinţă manieristă. Îl urmăresc pe Afrim de la debut şi cred că este un recipient formidabil pentru o substanţă rară: fantezia. Afrim nu se plictiseşte niciodată cu el însuşi, poate fi şi expansiv, şi tăcut, şi acaparator, şi discret. Aşa că "atipic" este un cuvânt care nu i se potriveşte.

Dacă m-ar fi întrebat cineva ce temă nu ar alege niciodată Radu Afrim aş fi spus: Holocaustul. Pentru a demonstra cât de imprevizibil este, regizorul a montat o piesă despre Auschwitz a scriitoarei israeliene Savyon Liebrecht, Miriam W. (titlu original în traducerea în română Doar n-oi vorbi chinezeşte). Două surori, singurele supravieţuitoare ale unei numeroase familii decimate în ghetou se raportează în mod diametral opus la tragedia comună. După 20 de ani de la război, Marta (Clara Flores) nu poate uita, iar Carola (Ada Simionică) nu vrea să îşi amintească. Una trăieşte cu amintirea morţilor pe care o transformă în obsesie pentru curăţenie, alta idealizează viaţa pe care o trăieşte ca un personaj de film. Una face parastase şi înşiră pomelnice, alta poartă ademenitoare rochii la modă. Ambele sunt vii numai în aparenţă, ghetoul le-a sterilizat emoţiile, le-a vidat afectivitatea. Pe Marta şi Carola aproape totul le deosebeşte, doar incapacitatea de a iubi le este comună. Amândurora, viaţa, în banalitatea ei, le este străină, dar una se ascunde printre morţi, iar alta se dizolvă în vise. După război, cele două surori sunt incapabile să mai trăiască normal. Povestea reclamă nu tragedia ghetoului, ci drama supravieţuitorilor care se cufundă, aşa cum scrie Savyon Liebrecht, în tăcere.

Afrim surprinde cu acest spectacol, o dată prin alegerea temei şi a doua oară, prin faptul că dă voie piesei să curgă. Regizorul se focusează pe text în detrimentul evadărilor sale onirice binecunoscute, lasă povestea în toată duritatea ei emoţionantă să acapareze hemoragic spectacolul, dar voleurile pulsatile ale personajelor tot afrimiene sunt. Afrim fuge de el însuşi în spectacolul ăsta, dar se ajunge din urmă cu luminile strecurate prin vitralii, cu umbre de copaci proiectate pe pat în îmbrăţişări posibile, niciodată reale, cu senzualitatea imposibil de ţinut în frâu şi cu scene de tandreţe infinită. Revenită în casa copilăriei, bântuită de fantomele trecutului, Miriam cea matură (Oxana Moravec) se "întâlneşte" pe sine adolescentă, iar amintirile ţâşnesc din dulap. Miri-copil (Florentina Năstase) cântă mut la acordeon în grădina de pe acoperiş (apropos de tăcere) şi tot ea dansează precum zeul Shiva în uriaşul vitraliu rotund din fundal sau se caţără în scheletele copacilor desfrunziţi din camera părinţilor, o pată vie pe un tablou mort. Planurile trecut-prezent se întretaie, iar Miriam-femeie pare a suferi cel puţin la fel de mult ca Miri-copil de pe urma unei tragedii pe care nu a cunoscut-o, dar pe care e obligată să o trăiască la relanti căci pentru mama ei, Holocaustul nu s-a terminat niciodată, iar singura posibilitate de a trăi este să îşi amintească încontinuu. Strivită de amintiri tragice care nu sunt ale ei şi de dizolvarea mariajului părinţilor, Miri scrijeleşte poezii sinistre pe pereţi şi când are ocazia, fuge cât mai departe. La 50 de ani de la război, ghetoul face încă o victimă. Miri nu a trăit la Auschwitz, dar lagărul sufocă fiecare atom din corpul ei. O altă victimă colaterală a ghetoului, Beniamin, copilul neglijat al Carolei, îşi pune o mască de Kermit-broscoiul (Afrim îşi aduce şi aici pluşaţii), disperată încercare de a se ascunde şi a cerşi atenţie în acelaşi timp.

Tot din Afrimul cel binecunoscut sunt şi scenele de tandreţe dintre Miriam şi Simon (Andi Vasluianu), vecinul irakian care a iubit-o din copilărie fără a îndrăzni să se apropie de ea (de altfel, complicatele relaţii interetnice fac parte din textura piesei). Dansul tandreţii, recognoscibil din E doar sfârşitul lumii şi Omul pernă, contorsionează trupuri pe scaune în alunecări lascive, cu zvâcniri senzuale înăbuşite în timp de prejudecăţi absurde, dar comune, obsesii erotice ce se pot stinge doar prin consumare. Şi tot cu un gest de infinită tandreţe, filială de data asta, Miri se caţără în spatele tatălui care porneşte râzând cu ea în spinare, emoţionantă scenă de dragoste nespusă. Afrim se dedă şi la tăieturile sale portretistice suprarealiste. Marta îşi acoperă capul cu foi de varză, iar Avram (Ioan Coman), bărbatul ei cel enervant de afectuos, cu florile lui sângerii care cresc exploziv şi stânjenitor ca dragostea, mănâncă varza. Marta e devorată de afecţiunea soţului ei, se sustrage vieţii refuzând iubirea, căreia îi substituie un doliu nesfârşit. Un alt personaj profund afrimian prin tendinţa irepresibilă de a se rupe de real este Carola, cu rochiile ei fabuloase cu buline explodate şi dungi grave, rochii care fac un personaj aşa cum numai Wong Kar Wai mai făcea în In the Mood for Love. Aici este, desigur, meritul scenografei Iuliana Vîlsan.

Universul Afrimului este bogat şi surprinzător. Regizorul are şi inteligenţa, şi cultura, şi fantezia în cantităţi mai mult decât suficiente pentru crea lumi diferite, în estetici aparent antagonice, mizând pe text sau pe metatext, dar păstrând mereu tuşe onirice, uneori suprarealiste, alteori fantasy. Miriam W. este un spectacol dezamăgitor pentru cei care cred că Afrim înseamnă numai travestiuri şi kinky-uri şi este prea colorat pentru cei care vor doar hiperrealism. În fond, este doar un spectacol cu mare bun simţ scenic.



 Toate articolele despre Miriam W.


2 comentarii

  • mor de invidie
    ninat [membru], 27.05.2010, 15:31

    O bijuterie cronica asta. Dar ştii care e comedia, dragă Oana Stoica? Nu ţi-ar fi ieşit un text aşa de cristalin, dacă nu ar fi existat comentariile despre miriam w cea “neafrimiană”, care ţi-au aprins spiritul critic într-un text polemic de mare forţă. Am citit cu ceva timp în urmă un interviu cu un regizor important care zicea că polemica este inamicul teatrului. Zău, chiar aşa. Uite cum mint eu cu neruşinare, adevărul e că nu am citit interviul, am citit doar titlul lui, care suna chiar aşa, POLEMICA ESTE INAMICUL TEATRULUI, şi n-am trecut mai departe de titlu, păi mai avea vreun rost să-mi pierd timpul cu un om de teatru care flutură o asemeanea parascovenie!? Adică cum dracu să fie CONFRUNTAREA DE IDEI, că asta înseamnă polemica, inamicul teatrului sau al oricărei alte forme de comunicare!?! Ia să vedem, al cui inamic ar fi superbul tău text polemic?

    Pe mine, citind doar comentariile la miriam w, mă intriga faptul că se invoca EMOŢIA, taman emoţia, ca argument decisiv despre cît de neafrimian este spectacolul. Fără să văd miriam w, ştiam că mereu în căutarea emoţiei este afrim şi, atunci cînd o prinde pe scenă, el pune în joc ceea ce ai desfăcut/descusut tu în cronica asta, fir cu fir : bunul său simţ scenic/estetic. No, ce să mai zic, mor de invidie că n-am scris eu textul ăsta!


  • Multumesc, Nina!
    Oana Stoica, 01.06.2010, 12:28

    Draga Nina (ce ciudat, noi nici nu ne cunoastem), multumesc pentru aprecieri. Prea laudata cronica mea, as zice, meritul e al Afrimului. Asa e, polemica e necesara pentru ascutirea mintii si piperarea scriiturii. Retinerile mele fata de polemici sunt legate de faptul ca nici eu si din pacate, nici alti scribi nu stim sa polemizam in stilul sclipitor al marilor spirite si asta nu numai din cauza ca nu suntem (inca) mari spirite, ci si din cauza ca nu ne-a invatat nimeni stiinta asta, a polemizarii. Un alt motiv de distantare fata de polemica este faptul ca oamenii se simt, de regula, atacati la modul agresiv si reactioneaza in consecinta daca incepi o dezbatere in contradictoriu. Cum se zice, o iau personal. Ca dovada, inainte de aparitia textului, simplul meu comentariu pe fb, la enuntul tau despre emotia lui Afrim, a declansat niste reactii, desi eu doar iti sustineam niste afirmatii. Discutia e lunga si obositoare, povestile din spate sunt multe si inutil de redat. In rest, multumesc inca o data pentru aprecieri, sper sa vezi spectacolul Afrimului si sa ne intalnim vreodata. Sa ne traiasca Afrimul!

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oana Stoica


Alte articole

 Despre mătuşi, numai de bine - Miriam W., Cătălina Miciu
 Moştenirea Holocaustului - Miriam W., Iulia Popovici
 Galerie foto - Miriam W., Radu Afrim
 Viaţa după lagăr - Miriam W., Dan Boicea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer