Moştenirea Holocaustului - Miriam W.

Întîmplarea a făcut ca, la puţină vreme după reprezentaţia de la Teatrul Odeon din Bucureşti a lui Miriam W., să văd o altă producţie cu o piesă de Savyon Liebrecht - Banalitatea iubirii, de astă dată la Tel Aviv. Prozatoare şi dramaturg, Liebrecht s-a născut în Germania din părinţi polonezi supravieţuitori ai Holocaustului, iar scrisul ei se concentrează asupra temelor specifice "celei de-a doua generaţii" (de supravieţuitori) din Israel: conflictul interior al adaptării la o geografie atît de străină celei europene, povara vinei de a fi în viaţă, ciocnirile dintre supravieţuitori şi copiii lor născuţi în noua patrie, alteritatea reprezentată de arabi. Savyon Liebrecht îşi transformă, de regulă, propriile povestiri în texte dramatice - e cazul lui Miriam W. (titlul original fiind It's All Greek to Me) -, recent dedicîndu-se abordărilor biografice - Banalitatea iubirii e o "punere în scenă" a relaţiei (de iubire pe viaţă) dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger (şi, din nou, spectrul Holocaustului bîntuie teatrul).

Spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti e una dintre cele mai bune montări ale lui - şi cea care păstrează în cea mai mare măsură filonul realist al textului original. Miriam, femeia la jumătatea vieţii (Oxana Moravec) care se întoarce în casa părintească pentru a o vinde, după moartea mamei, se scufundă în amintirile copilăriei marcate de moştenirea Holocaustului şi nostalgia Europei. Un tată sionist (Ioan Coman) care încearcă să-şi sprijine, să-şi salveze sufleteşte soţia, o mamă (Clara Flores) purtînd cu ea memoria tuturor morţilor din lagărele de concentrare, trăind într-un trecut de care nu se poate desprinde, şi o mătuşă Carola (Ada Simionică), sora mamei, a cărei reacţie la trauma deportării este o explozivă dragoste de viaţă. Revederea casei reactivează complicatul mecanism al memoriei, iar trecutul capătă concreteţe - Miriam-femeia matură se reîntîlneşte cu Miriam-şcolăriţa şi tînăra-soldat în noua armată israeliană (Florentina Năstase), respinsă de mama care nu mai poate iubi şi fascinată de un tată la rîndu-i nefericit, marea iubire a propriei lui cumnate. Cu toţii trăiesc într-un exil real şi mental, iar ura sinceră a mamei Marta pentru "puii de irakieni" (metaforă a convieţuirii cu arabii) se transmite, diluat, fiicei, al cărei contact cu Simon (Andi Vasluianu), un fost "pui de irakian", e marcat de o formă de incompatibilitate specifică unei părţi a societăţii israeliene - cea a evreilor ce se consideră europeni.

Miriam W. It's All Greek to Me vorbeşte, în esenţă, despre două moduri divergente de abordare a memoriei Shoah-ului: sînt cei care tac şi sînt cei care vorbesc prea mult - fără să spună, de fapt, nimic despre trecut -, reacţii dincolo de normal la experienţe ieşite din normal. Existenţa Carolei a început în momentul în care a pus piciorul în Israel, moment în care viaţa surorii ei Marta s-a oprit. Copiilor celei de-a doua generaţii - lui Savyon Liebrecht ca şi eroinei ei - le-a luat timp să-şi dea seama că marile comemorări naţionale ale Holocaustului vorbesc despre propria familie; exuberanţa Carolei ascunde, în esenţă, o egală incapacitate de a povesti. Tensiunea jocului celor două actriţe - Ada Simionică şi Clara Flores - pe muchia acestei sufocări de a nu putea vorbi este fascinantă; Marta cea obsedată de curăţenie şi Carola cea cu rochii de mătase şi iubitoare de filme de amor sînt menghina care-l lasă, încet-încet, fără aer pe sionistul, socialistul Avram, cu aspiraţia kibbutzului redusă la o mînă de cuie.

Scenografia Iulianei Vîlsan este extraordinară; deşi i s-ar putea "reproşa" asemănarea cu decorul din anterioara ei colaborare cu Radu Afrim, Herr Paul de Tankred Dorst, la Piatra Neamţ (intrări şi ieşiri prin improbabile elemente de mobilier, aglomerarea de obiecte purtătoare de amintiri), desenarea scenei ca un interior european, reconstituit ca o buclă în timp şi spaţiu, în contradicţie cu exteriorul cu acoperişuri plate, locuite de o vegetaţie uşor uscată, e o minunată modalitate de reflectare în oglindă a contradicţiilor ce macină familia.

E acest spectacol atipic pentru Radu Afrim? În esenţă, e o falsă problemă - Miriam W. ţinteşte teme de care regizorul nu s-a despărţit niciodată - trauma individuală şi cea socială, erodînd substanţa umană a fiinţei. Afrim e un artist al feminităţii - se întîmplă asta şi în montarea piesei lui Savyon Liebrecht, o poveste a eredităţii transmisă, ca şi apartenenţa la iudaism, pe linie feminină; actriţele şi personajele lor femei domină cu forţa uraganului scena, iar intensitatea trăirilor lor le copleşeşte partenerii.

Din motive complexe, Holocaustul nu e un subiect foarte frecventat într-o ţară care-a participat ea însăşi la distrugerea comunităţii evreieşti europene, iar singurele abordări pe care le cunosc - Ghetoul lui Joshua Sobol montat de Victor Ioan Frunză, Născut pentru niciodată al lui Gábor Tompa, Shoah. Versiunea Primo Levi de Mihai Măniuţiu - pornesc de la experienţe directe ale supravieţuitorilor, ele aparţin primei generaţii. De aici şi diferenţa dintre a spune lucruri de nespus şi a duce mai departe o istorie ce nu le aparţine doar celor care-au trăit-o.

În dramaturgia israeliană, oricît ar părea de paradoxal, tema Shoah-ului a apărut puternic abia odată cu maturitatea celei de-a doua generaţii - cea care şi-a pus o întrebare şi azi valabilă: cum poţi vorbi (pe scenă sau în literatură) despre tragedia pe care n-ai trăit-o, dar pe care o duci ca pe o povară, o datorie faţă de propriile origini? Radu Afrim, Iuliana Vîlsan şi actorii de la Ploieşti traduc în cea mai emoţionantă limbă a teatrului o istorie care, pe căi ocolite sau nu, ne priveşte în continuare pe toţi, şi care-şi caută, cu fiecare generaţie, limba şi cuvintele. Holocaustul nu se termină niciodată - doar viaţa merge mai departe.


Teatrul "Toma Caragiu", Ploieşti
Miriam W. It's All Greek To Me de Savyon Liebrecht
Traducere de Ada-Maria Ichim
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Cu: Florentina Năstase, Oxana Moravec,
Clara Flores, Ada Simionică, Andi Vasluianu,
Ioan Coman, George Angelescu