Contextul - în artă, ca şi în viaţă - are darul de a orienta fundamental privirea; aş putea chiar spune că în teatru, valoarea artistică e, uneori mai mult decît credem, o funcţie a contextului.
Aşa se face că, dacă la Avignon, în 2008, Hamlet-ului german al lui Thomas Ostermeier i-am găsit destule pete în soare (contextul reprezentării lui erau spectacolele lui Romeo Castellucci şi François Tanguy şi... şi...), în 2010, în România, chiar fără să revăd montarea, mi-am revăzut uşor opiniile.
Hamlet-ul lui Ostermeier a fost, în Festivalul Internaţional Shakespeare, o perlă a coroanei, precedată de un val de aprecieri critice pozitive coerente cu spectacolul însuşi. Lucru care, oricît ar părea de ciudat, nu se întîmplă întotdeauna. Hamlet-ul regizat de Monika Pecikiewicz la Teatr Polski din Wroclaw (Polonia) este una dintre cele mai lăudate producţii poloneze ale ultimilor ani, pe valul unei "reinventări" estetice post-Warlikowski - ceea ce, însă, nu înseamnă că nu e o dezamăgire absolută. Cu mareea lui de sînge artificial, violenţă şi triumf al gratuităţii bine camuflat sub o spoială de cinism, spectacolul vine în siajul faimosului (şi deja ostenitului) brutalism german.
Prezenţa căzii în scenă (cadă în care este înecată Ofelia - o originalitate bizară, căci în textul shakespearian nu există indicii asupra unei astfel de crime, moartea fiicei lui Polonius variind ambiguu între sinucidere şi accident) e deja un semn de rău augur: vana de baie este unul dintre cele mai "tocite" simboluri teatrale ale momentului, un loc comun obositor, devenit banal şi previzibil. Ceea ce contribuie din plin la senzaţia că e un spectacol pe care l-ai mai văzut de vreo cîteva ori, cu alt text. Castelul din Elsinore al regilor danezi e o combinaţie de bordel deşănţat şi casă de nebuni lăsaţi să se autoadministreze, totul e, la modul declarativ, putred pînă-n măduva oaselor şi înecat în sînge, piesa originală e adeseori scurtcircuitată, iar ideea de a accentua prezenţa Ofeliei e pusă în practică într-o manieră neargumentată (postdramatic să fie, primesc, dar să ştim şi noi... logica restructurării; un Hamlet feminin ar fi fost mai uşor de digerat). Totul culminînd cu relegarea cunoscutului monolog al lui A fi sau a nu fi, pe care Hamlet îl începe şi Ofelia îl duce la capăt.
Interesant lucru să vezi ce se întîmplă cu un mod de a face teatru atunci cînd el îşi atinge şi forţează propriile limite.
Despre Hamlet-ul cel hipertehnologizat al Wooster Group (adus la Bucureşti, pentru patru reprezentaţii, de Institutul Cultural Român) se poate spune, cu uşurinţă şi fără să greşim prea mult, că e foarte lung, raportat la propunerea iniţială. Propunere ce vine în continuarea estetică a întreprinderilor companiei americane conduse de Elizabeth LeCompte, foarte preocupate de integrarea spectaculară a noilor tehnologii. Pe scurt, LeCompte şi echipa ei au prelucrat o înregistrare a unei celebre montări cu Hamlet, din 1964 (în regia lui John Gielgud, cu Richard Burton în rolul titular), răsturnîndu-i mecanismul iniţial. Mai exact, în plin avînt al cinematografului, în anii în care Burton se lansa ca actor de film, acel Hamlet a fost preluat video din 17 unghiuri diferite şi transmis în direct în două săli de cinema, pentru un număr de 2.000 de spectatori, în convingerea pozitivistă a creării unui nou gen, "teatrofilm", capabil să redea experienţa directă a scenei. Wooster Group preia o copie video (care n-ar fi trebuit să existe) a spectacolului, o prelucrează, o bruiază, taie fragmente şi inversează procesul: actorii joacă, live, înregistrarea, reproducînd teatral costumele (parţial) şi decorul, tipul de interpretare, mişcarea şi schimbările unghiurilor de filmare. Ceea ce duce la un ritm schizofrenic, sacadat de "mutările camerei" şi repoziţionările interpreţilor, între o dinamică a camerei şi cea a scenei, teatrală. E vorba, aşadar, de un reenactment, nu al spectacolului din 1964, ci al filmului lui, ce pune în discuţie capacitatea tehnologiei de a capta "inefabilul" teatrului - ce rămîne, aşadar, dintr-un spectacol scenic prin "imortalizarea" lui în imagine video. Evident că rezultatul nu e regăsirea la scară 1:1 a imaginii teatrale iniţiale, iar dacă miza producţiei de la Wooster Group ar fi fost doar experimentarea acestei imposibilităţi, spectacolul ar fi, într-adevăr, prea lung.
Cred, însă, că acest exerciţiu de mise en abîme e mult mai mult decît atît; chiar faptul că o parte dintre cadrele video care apar provin din alte filme, cu alţi Hamleţi, vorbeşte despre tentativa Wooster Group de a pune în discuţie tradiţia shakespeariană, în singurul mod în care se poate cu această tradiţie se poate comunica - prin "mărturiile" înregistrate. Spectacolul lui Elizabeth LeCompte începe cu un fel de plonjare în postumanitate, actorii sînt un soi de păpuşi imitatoare, pentru a evolua într-o formă de asumare, de pătrundere cu substanţa tragediei shakespeariene - ceea ce se vede, cu precădere, în cazul lui Scott Shepard (Hamlet) şi Kate Valk (Gertrude/Ofelia - identitatea celor două personaje, jucate de aceeaşi actriţă, se întîlneşte şi la Ostermeier). E obositor de urmărit, se poate, însă această arheologie, mai mult decît reenactment, pe urmele Hamleţilor e o experienţă, conceptuală şi ceva în plus, cu care te întîlneşti arareori.
Aş încheia cu un fel de paranteză la rîndu-i contextuală. Sigur că în orice festival de teatru de oriunde va fi fiind el e vorba, în principal şi uneori exclusiv, despre spectacole. Cazul Festivalului Shakespeare e, însă, un pic mai complicat: în România există doar două evenimente internaţionale de amploare şi ambele, Craiova ca şi Sibiul, funcţionează ca un spaţiu de deschidere şi integrare a teatrului românesc în circuitul foarte pretenţios al artelor spectacolului cel puţin din Europa. E foarte neplăcut să laşi tarele unui provincialism nejustificat să bruieze un astfel de spaţiu. Festivalul Shakespeare - ca şi evenimentele lui conexe - are deficienţe de organizare ce ar putea fi, cu bunăvoinţă, uşor depăşite. Nu e un sentiment plăcut, de pildă, să vezi cum un actor de la Wooster Group aleargă în scenă să-şi salveze microfonul din decor, pentru ca procesul de decernare (fără microfon), postspectacol, a unor premii să nu-i dăuneze, după ce sofisticata cameră de filmat deja fusese zguduită de intervenţia ironică a unui premiat.
Primul semn al ieşirii din provincialism ar fi să nu mai gîndim în logica lui "să se facă oricum, numai să se facă". E valabil de la editarea de carte la organizarea de festivaluri.