H e pentru Hamlet. Prima literă a numelui personajului tastată pe Google search e de ajuns pentru a deschide o întreagă lume virtuală de articole, filmări sau cronici de spectacole. Textul piesei suscită în continuare alte nenumărate interpretări, iar pentru spectatorii festivalului Shakespeare de la Craiova, ediţia a şaptea, acest lucru a fost (dacă mai era nevoie) dovedit din nou.
Vorbind despre Hamlet, Oskaras Koršunovasspune, într-un interviu acordat lui Anders Kreuger pentru Europe Theatre Prize, spune că "pentru un regizor, a pune în scenă Hamlet seamănă puţin cu a te căsători. E ceva ce simţi că trebuie să faci, atunci când eşti pregătit."
Spectacolul lui Oskaras Koršunovas începe cu actorii aflaţi în faţa meselor de machiaj, moment ce subliniază trecerea de la actor la personaj,. Se machiază şi strigă la imaginea reflectată o întrebare, pe un ton tot mai ridicat: "Cine eşti tu?". Când se ridică, Darius Meškauskas este Hamlet. Acelaşi element de decor (masa de machiaj) îndeplineşte o dublă funcţie pentru că ajută la modificarea spaţiului şi reflectă ideea spectacolului de oglindire a sufletului. Aplicarea şi îndepărtarea machiajului de către actori devine o acţiune repetitivă, simbolică pentru intenţia regizorului de a urmări dialectica dintre măşti şi ceea ce se ascunde sub ele. Contrastând cu simplitatea decorului şi a costumelor (care sunt în alb negru), apare un om îmbrăcat în şoarece îmbrăcat, la rândul lui, în alb-roz, ce se plimbă pe scenă sau îşi bagă coada între personaje, şi o creatură neagră, cocoşată, cu un nas roşu luminos, care dispare înainte de a înţelege este sensul ei. Aceste apariţii distrag atenţia unui spectator zelos, doritor să înţeleagă orice apariţie scenică. Finalul e tot mai haotic, ordinea replicilor (oricum scoase din context) - inversată, duelul fiind doar text rostit de personajele care au obosit să lupte.
Următoarea zi era subliniată cu roşu în calendarul festivalului, căci însemna întâlnirea cu Robert Wilson, venit pentru a face o prezentare înainte de Hamlet - A Monologue, ce urma să fie proiectat. După cele două minute de aplauze ale publicului, Wilson rămâne tăcut pentru un timp, blocând audienţa care nu ştie cum să-i interpreteze tăcerea şi cum să se poarte. Pentru că spectacolele lui încep cu linişte, Wilson recrease la Craiova un spectacol ce începe în acelaşi fel... după care urmează exemplificările, gesturile ample, în timp ce se plimbă pe scenă povestind despre lucrurile care i-au modelat cariera şi viziunea. Proiecţia imediat următoare (în care el însuşi interpretează un Hamlet ce-şi vede viaţa trecând prin faţa ochilor lui, cu un minut înainte de moarte) ne prezintă un spectacol unde matematica are un loc vital: Wilson a fost mereu interesat de formă, iar cele patru intrări ale lui Hamlet la Gertrude (a-b-c-d) sunt diferite în tonalitate şi forţă. Replica "Mother, you have my father much offended" e spusă ba impulsiv, ba copilăros de către un Hamlet palid şi îmbrăcat în negru.
A treia zi, din cauza norului vulcanic, ce i-a făcut pe organizatori să-şi toarne cenuşă în cap pentru a fi eşuat în aducerea japonezilor la Craiova, spectatorii au văzut doar o proiecţie a Hamletului trupei Ryutopia Noh-Theatre din Japonia, în loc de înşişi actorii. Hamlet, aşezat în poziţia lotusului în avanscenă, nu se mişcă în timpul spectacolului cu mai mult de 30 de grade spre dreapta şi înapoi spre stânga. Senzaţia este că Hamlet e un personaj lucid, care nu are scăpări de demenţă pentru că nu se plimbă înnebunit între personaje, ci le atrage ca un magnet, ca şi cum el le-ar aproba prezenţa celorlalţi pe scenă. Nu îi priveşte niciodată în ochi pe ceilalţi, căci, se ştie, acest gest transmite un mesaj ce spune ceva despre fiecare. În relaţia cu Ofelia, acest lucru întăreşte diferenţa şi distanţa dintre cei doi, căci el rămâne neînduplecat şi neclintit în faţa discursului fetei.
Costumele sunt tradiţionale, iar regizorul scoate orice urmă de comic din textul shakespearean, lăsând personaje încorsetate şi urcând grăbite spre conflict. Tensiunea creşte în momentul apariţiei trupei de teatru, al cărei povestitor recită cu atâta patos, încât, deşi întâlnirea dintre public şi actor e mediată de un ecran, distanţa (de cultură, de tip de joc) devine insesizabilă. Recitatorul revine la final, pentru a povesti drama lui Hamlet, punând-o astfel în rând cu celelalte poveşti şi ducând-o mai departe cu el.
Spectacolul trupei Polski Theatre abordează textul dintr-o perspectivă feministă, personajele Gertrude şi Ofelia sunt obiectivate, căci sunt fie abuzate, fie violate, fie cerşesc în patru labe sex. Contextualizarea într-un moment şi într-o cultură poate să închidă în ea şi sensul care, acum, rămâne ascuns. De exemplu, câteva dintre proiecţii arată oameni filmaţi cu camera ascunsă, iar cheia se află în... Polonia, ţară unde se spune că spionajul cunoaşte, în continuare, o perioadă foarte înfloritoare. Costumele bărbaţilor sunt, în general, negre, iar întâlnirile dintre ei au un aer de schimb între afacerişti. Politica e înlocuită de business, fără să vedem ce anume se lucrează, şi cum schimbă acest aspect cursul întregului spectacol.
Alte proiecţii, cu inorogi, munţi şi văi, capre şi alte animale sunt destul de greu de ingerat. Convenţia iniţială e renegociată în momentul în care Ofelia, de sub a cărei rochie curg câţiva litri de sânge ce umplu scena, scoate pungile acum goale, fumează cu ceilalţi actori, ca într-o pauză, fiind strigată pe numele ei adevărat, Anna. Abia îţi reevaluezi poziţia, şi te instalezi în acest scaun unde spectatorul e pregătit să vadă actorul şi nu personajul, când Anna e pusă într-o cadă cu apă, unde, tot ca şi cum se joacă, e omorâtă de Horatio. Din nou reinterpretezi, căci, nu-i aşa, Ofelia fusese cea omorâtă în timp ce era Anna. Alternanţa dintre cele două interpretări e obositoare, deşi momentul creat e surprinzător, din cauza contrapunctului oferit de senzaţia de pauză în jocul actorilor. Mai târziu, Hamlet şi Horatio joacă fotbal cu cranii de cauciuc în balta de sânge, înmormântarea devine un circ, iar duelul nu e jucat, ci punctat de o înregistrare din off cu vocile personajelor.
Richard Schechner nu a fost prezent în persoană la festival, dar asistentul său, Benjamin Mosse, a rugat publicul să-şi imagineze că spaţiul este în întregime alb, iar publicul stă de jur împrejurul actorilor. La instalarea în spaţiu, actorii te salutau şi îţi dădeau caietul de sală, prezentând personajul pe care-l vor juca, iar Laert şi Hamlet te rugau ca la lupta finală să le ţii partea, strigându-le numele. Binedispus, publicul cu aşteptări ridicate încerca să identifice ceea ce explicase Benjamin Mosse. Una dintre "legile" lui Schechner spune că nu textul e punctul central într-o montare, ci e un loc de unde se pleacă. Spectacolul nu aduce modificări în text, ci în relaţia dintre personaje. Hamlet şi Horatio sunt un cuplu, iar Rosencrantz, femeie, apare mereu însoţită de Guildenstern, încât ai putea să-ţi imaginezi că cei doi sunt cel de-al doilea cuplu. Altfel, deşi Horaţio se presupune că ar fi mentorul lui Hamlet, căci aşa afirmă Schechner, citat în caietul de sală, nu simţi deloc că el e în poziţia de putere, nici chiar când, aşezat în public, ia notiţe în timp ce-l priveşte pe Hamlet.
Într-un exces simbolic, regizorul foloseşte abuziv o serie de obiecte, pe care le încarcă cu prea mult sens. De exemplu, într-o margine a spaţiului de joc se află o mică găleată, în care, de undeva de sus, picură constant, ca o picătură chinezească, un lichid roşu, fără ca obiectul să aibă o utilizare în spectacol, în afara de funcţia sa simbolică. Mopul e, de asemenea, un obiect utilizat în exces: se şterge pe jos cu el, o înlocuieşte pe Ofelia când aceasta trebuie pusă în mormânt, iar la sfârşit e arma cu care cei doi bărbaţi abia se ating pe umăr, pentru a cădea ca fulgeraţi. În ciuda efortului de imaginaţie făcut de public, energia de la început se risipeşte pe parcurs, şi, deşi se făcuseră promisiuni de susţinere ferventă la momentul luptei, publicul nu scandează numele personajelor, totul căpătând un aer uşor penibil.
La fel ca la ediţia precedentă, într-una dintre seri s-a organizat o ieşire la Portul Cultural Cetate, unde urma să fie un one-man show în aer liber al polonezului Piotr Kondrat. În momentul acela al zilei despre care francezii zic că e "entre chien et loup" spectatorii erau ghidaţi pe o potecă până lângă o apă cu un pod. Pe partea opusă, dintr-un desiş, iese Hamlet, care pare un drumeţ rătăcit, cu o torţă în mână. Acesta aduce ofrande tuturor celor ce muriseră în jurul său, aerul său dramatic fiind subliniat de respiraţia grea şi de muzica lui Vîsoţki şi Mozart, care taie textul în momente nepotrivite. Vorbind despre text, acesta e franjurat şi înnodat la loc atât de nepotrivit, încât pare că actorul, care e şi regizor, fuge dintr-un capăt în celălalt al piesei, călcând pe toate clapele şi creând o cacofonie deranjantă.
În ciuda unei aparente idei coerente a spectacolului, cum că Hamlet ar fi singur şi părăsit, acesta trece podul pentru a da mâna cu oamenii din public şi ridică întreaga audienţă în picioare, nu pentru a aplauda, ci pentru a se întoarce la 180 de grade, încercând să urmărească eroul, care aprinde încă un foc, cel mai mare, pentru Ofelia. Întors pe insulă, scoate din apă cranii pe care le înfige în stâlpi, cu un râs malefic şi prea fals, respirând tot mai greu şi vorbind o engleză stâlcită, de sub un cearşaf alb, jucând, cât de previzibil, fantoma tatălui.
Următoarea zi publicul are parte de o schimbare drastică, pentru că a văzut cel mai lăudat, aplaudat şi povestit mai departe spectacol din festival: Hamletul lui Ostermeier, cu o dramatizare făcută de Marius von Mayenburg. Spectacolul începe cu monologul "A fi sau a nu fi", care va fi repetat de alte două ori, devenind voit clişeu şi subliniind calităţile lui Eidinger, care, de fiecare dată, prezintă un Hamlet cu o altă faţă.
Deşi spectacolul e ţinut în picioare de doar şase actori, aceştia reuşesc să joace două roluri fiecare, în afară de Lars Eidinger, care face un Hamlet răsfăţat, copilăros, cu mofturi, cu o picătură de sindrom Tourette sau chiar retardare, vorbind cu gura plină, mâncând pământ şi tăvălindu-se pe jos.
Unii psihologi ar fi încântaţi de dublul rol de mamă şi iubită a lui Judith Rosmair, care, prin simpla îndepărtare a unei peruci blonde şi a ochelarilor mari de soare, devine din regină o supusă iubitoare. Relaţia dintre cei doi tineri este palpabilă: el se lasă sărutat şi îmbrăţisat, pentru ca apoi să o îndepărteze. Pentru că vedem apropierea dintre ei e mai uşor să empatizăm cu Ofelia, căci dragostea ei are pe ce se sprijini, nu e doar discurs.
Spectacolul are câteva momente de interacţiune cu sala, şi, deşi a trecut mai puţin de o jumătate de oră, oamenii răspund unui DJ Hamlet urcat pe masă, care le cere un "Yeah" sau un "We want some pussy". Sinceritatea lui Hamlet faţă de public e răsplătită în lupta din final, unde personajul principal fuge în zig-zag prin pământul de pe scenă, ocolind confruntarea cu un Laert hotărât şi dezorientat, căci spectatorii îşi aduc aportul aplaudând, strigând şi ovaţionând. Tensiunea acumulată de cei ce şi-ar fi dorit să aplaude mai des pe durata celor două ore şi jumătate se eliberează în momentul în care se lasă întunericul în sală.
Dacă spectatorul obişnuit din Craiova a venit la mai mult de un spectacol din cadrul festivalului, şi nu s-a mulţumit să spună "Am citit textul şi am văzut o reprezentaţie, deci ştiu despre ce e vorba" atunci se poate spune că domnul Boroghină (directorul festivalului), a câştigat şi publicul unui oraş mic... pentru că pe invitaţii care participau zi de zi la colocvii, ateliere de teatrologie, actorie şi scenografie, critici şi oameni care lucrează în teatre, nu a fost dificil să-i facă fani ai acestui eveniment.