Teatru în alergare - Identităţi

Regizorul Victor Ioan Frunză nu alege niciodată calea cea uşoară. Spectacolul Identităţi, montat la Teatrul Maria Filotti din Brăila, este maratonul mental al unui regizor care şi-a propus să fie foarte inventiv, atent şi responsabil cu materialul pe care l-a avut de prelucrat. Frunză se foloseşte de o mină de aur prea puţin exploatată, dramaturgia lui Dumitru Solomon (1932-2003), livrând un puzzle teatral pe linia comicului absurd ionescian, dar cu un umor mult mai aplicat la coloratura cotidianului românesc. Spectacolul este dublu incomod pentru spectator: o dată prin resursele lui întotdeauna în mişcare şi apoi prin adevărurile amare pe care le dizolvă într-un pahar plin cu ironie.

Identităţi a fost adaptat pentru spaţiul nu foarte generos al Teatrului de Comedie din Bucureşti, în cadrul Festivalului Comediei Româneşti, dar şi aşa, cu toate inadvertenţele care au ţinut de transplantul scenografiei imaginate de Adriana Grand, spectacolul a rămas funcţional, iar pilonii lui nu au suferit eroziuni. Cele şapte piese scurte ale lui Dumitru Solomon au generat tot atâtea moduri de a imagina aceeaşi problemă: escaladarea "violenţelor" logicii. Schimbul dintre dramaturg şi regizor a fost echitabil.

Piesele de mici dimensiuni au ca punct de fierbere o realitate răsturnată: dacă în finalul Cântăreţei chele, de Ionesco, criza comunicării irumpe din vidul de logică al conversaţiei dintre personaje, în Identităţi tocmai exacerbarea logicii şi folosirea ei abuzivă prăbuşesc orice relaţionare posibilă. Dumitru Solomon a găsit şi soluţiile pentru ieşirea din aceste faze critice: abandonul, resemnarea sau chiar moartea personajelor. Iar Victor Ioan Frunză a dat o formă reală surprinzătoare acestor soluţii.

Piesele lui Solomon gravează un portret etern al românilor incapabili să vorbească omeneşte, cu subiect şi predicat, iar cele şapte micro-spectacole ale lui Victor Ioan Frunză redau cu un sarcasm veselo-trist acest dialog superfluu al surzilor omniscienţi.


Cinci actori, 22 de roluri

Cele şapte piese scurte Holul comun, Vânzări-cumpărări, Dialog fără partener, Pinacle, Orient-Express, Superba, nevăzuta cămilă şi Apa reprezintă tot atâtea lumi guvernate de raţiunea supraevaluată. La reprezentaţia de la Teatrul de Comedie, publicul a fost purtat de pe un coridor aflat în aer liber, prin care intră, de obicei, actorii la cabine, până în foaier, apoi într-o cameră strâmtă, la etaj, înapoi în foaier şi apoi în cele două săli ale teatrului, fără să i se lase timp să-şi tragă sufletul şi să analizeze ce a văzut, dar obligat să contribuie şi el cu puţină sudoare la efortul brăilenilor.

Cinci actori au interpretat 22 de roluri, de la vecinii certăreţi, blocaţi cu mobilierul în holul de la un etaj şi "turiştii" imobiliari, care nu vând şi nici nu cumpără vreodată nimic, dar pot vorbi ore în şir despre negoţ, până la jucătorii de pinacle care ridică miza la cărţi cu monotonia propriilor vieţi, vânzătorii de cămile inexistente şi savanţii incapabili să răsucească în broască simple chei de ieşire din labirint. Multe identităţi şi puţine soluţii pentru intrarea în normalitate.

Mai mult nu se poate povesti, experienţa trebuie neapărat trăită. Victor Ioan Frunză oferă surprize colosale în acest spectacol de teatru în alergare, în care ideile nu stau niciodată pe loc, iar publicul tropăie încolonat, într-o cursă de urmărire care ridică tot praful din mochete. Regizorul e şi el prin spate, pe undeva, asigurându-se că se alege praful de toate clişeele.