Muzica nouă, gen neconvenţional care de obicei "sperie" publicul larg, s-a bucurat de un adevărat succes săptămâna trecută, la sfârşitul lui mai 2010. La a douăzecea ediţie, Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi (SIMN) a devenit un festival aflat la răscruce de muzici, mult mai mult decât se arăta a fi la începuturile sale, în 1991. Promovat mai bine ca niciodată, festivalul de muzică nouă al Bucureştilor a atras un public pe măsură, cel puţin concertele cu orchestrele radio bucurându-se de sute de spectatori, cu totul surprinzător pentru "spaima" pe care o stârneşte de obicei acest gen neconvenţional în rândul auditoriului.
Publicul de nişă a existat întotdeauna pentru muzica nouă, dar concertele simfonice, adevărate evenimente pline de prime audiţii absolute, complexe, abia reuşeau să atragă oameni noi, deşi contribuţia constantă a Orchestrei de Cameră şi a Orchestrei Naţionale a fost cel mai consistent aport al unei instituţii muzicale de concert şi de spectacol din România în istoria de două decenii a festivalului. Astfel stau lucrurile, chiar dacă încă nu s-a realizat o analiză realistă a istoriei muzicii româneşti contemporane care să marcheze acest fapt.
Acum două decenii
În mai 1991, mă aflam alături de acest festival cu entuziasmul specific vârstei studenţeşti, combinat cu cel al unor ani plini de speranţe. Iniţiativa festivalului venea de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor şi de la primul director al evenimentului, compozitorul Ştefan Niculescu.
Chiar dacă efervescenţa acelor ani nu mai este aceeaşi, rezistenţa în timp a festivalului este cu totul remarcabilă. Festivalul se desfăşoară în aceeaşi perioadă a anului, 23 - 30 mai, şi-a păstrat şi denumirea (schimbată doar pentru câţiva ani, după care s-a revenit la numele consacrat) şi a mers în paralel cu evoluţia extrem de diversă, în funcţie de orientarea mai conservatoare sau mai experimentală imprimată, în principiu, de cei care au deţinut, alternativ, direcţia artistică. Entuziasmul şi dezinhibarea artistică şi muzicală a celor două directoare ale ediţiei 2010 - compozitoarele Irinel Anghel şi Mihaela Vosganian (care, de altfel, nu sunt la prima experienţă de acest gen) - au fost salutare pentru creşterea notorietăţii festivalului.
La fel şi altfel
Spaţiile în care s-a desfăşurat recent încheiata ediţie au fost Palatul Mogoşoaia, Palatul Cantacuzino, Sala Radio, Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, AFI Palace Cotroceni, Muzeul Naţional de Geologie, locuri cu tradiţie sau spaţii populate în premieră cu sunetele muzicii noi, cu interpreţi şi compozitori, dansatori, coregrafi, artişti plastici, soundesigneri, soundanceri.
De la o formulă inedită, cu artist tradiţional, chitară electrică, percuţie midi şi orchestră (Grigore Leşe alături de instrumente electrice, sunete procesate şi Orchestra de Cameră Radio, în lucrarea Mihaelei Vosganian - Calea îngerului uman, sub bagheta lui Tiberiu Soare) până la muzica bazată pe improvizaţie, care a populat Magicland, spaţiul neconvenţional creat special în curtea Palatului Cantacuzino, pentru a lăsa libertate "creativităţii, momentului prezent şi frumuseţii ilimitării artei", timp de opt zile curioşii au putut descoperi aproape orice la Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, un festival deschis celor dornici să descopere o altfel de lume a sunetelor.