România trece printr-o perioadă agitată financiar, lumea artistică se revoltă gîndindu-se la modificarea unor legi privitoare la drepturile de autor, unii interpreţi sînt împiedicaţi de portari nervoşi să-şi desfăşoare repetiţiile etc. Cu toate acestea, România are un festival fără echivalent în imediata apropiere geografică. Mă refer la Săptămîna Internaţională a Muzicii Noi.
Este un eveniment care încă stă în penumbră, pentru că publicul, atunci cînd vine vorba de experiment, alege mai degrabă teatrul, filmul sau literatura. După părerea multora, muzica este bine să rămînă o coloană sonoră nu foarte disturbantă, plasată undeva între muzica clasică, un jazz chiar cu tendinţe free, un rock mai intelectual, tendinţa oldies but goldies, recentele evenimente de muzică electronică de club - determinante puternice ale apartenenţei la un anume grup social.
Săptămîna Internaţională a Muzicii Noi (SIMN) este, însă, acel spaţiu dedicat creatorilor noilor dimensiuni sonore, care încearcă să descopere raporturile armonico/timbrale/ritmico-numerice modificatoare ale percepţiei temporale, sondează posibilităţile expresive specifice aglomerărilor sonore, studiază sintagmele sonore ale tradiţiilor lumii, rescriindu-le în termenii contemporaneităţii etc. În lumea noastră, dominată de cultura audio facilă, infiltrată abuziv pînă în ultimul colţ al imaginaţiei, rezultatul sonor al unor astfel de creaţii nu este uşor de decriptat. Totuşi, există cîţiva factori care, o dată puşi la lucru, pot avea impact social - tradus printr-o prezenţă mai numeroasă a publicului în sălile de spectacol şi printr-o atitudine deschisă înspre această estetică a lucrului cu sunetul.
Este tocmai ceea ce şi-a dorit SIMN 2010. Să păstreze, pe de o parte, atmosfera sobră specifică şi necesară concertelor academice, dar să includă în playlist şi libertatea acelui tip de performance artistic care pune semnul de egal între partitura scrisă şi improvizaţie în procesul cognitiv şi dă mînă liberă muzicii, pentru a se alătura creator teatrului, dansului, artei video, sculpturii etc.
SIMN 2010 a făcut ca Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia să fie pentru o zi martore ale unei călătorii dadaiste printre siluete vărgate, ieşind aleatoriu la iveală din pămînt din iarbă-verde, cu ghizi purtători de mesaje strigate la portavoce, cu opriri neaşteptate în foste bucătării, săli largi, terase, pentru a asculta artiştii aleşi anume ai locurilor. A creat un spaţiu al ludicului - detoxifiant, eliberator, remediu anti-stres; în curtea calmului Palat Cantacuzino, a fost ridicat cortul care a funcţionat pe tot parcursul festivalului, sub numele de Magicland. Muzica contemporană a ajuns chiar şi într-un templu al consumismului, mall-ul AFI Cotroceni, într-un concert-manifest pentru cei care au urechi şi spirit să audă.
I am alive a fost mesajul organizatorilor. Irinel Anghel, director artistic al ediţiei aniversare cu numărul XX, spune că mesajul vine din partea artiştilor: în mijlocul tuturor crizelor morale, economice, sociale, oamenii trebuie să devină conştienţi că aceasta este soluţia de a rămîne în viaţă, de a păstra bucuria şi entuziasmul, luînd parte la jocul prin care putem crea şi putem fi creaţi la rîndul nostru. Deşi solicitat încă din anii '60, festivalul nu a devenit realitate decît în 1991.
Creatorul său, compozitorul Ştefan Niculescu - care şi-a petrecut o bună parte din timpul unei rezidenţe artistice copiind pe bandă magnetică înregistrări din festivalul Toamna varşoviană, pentru a le difuza şi în România - a avut viziunea necesităţii evenimentului, atît pentru publicul unei capitale europene, cît şi pentru creatorii lipsiţi, altminteri, de o rampă de lansare. De atunci şi pînă acum, festivalul continuă să existe, chiar dacă nu a reuşit niciodată să adune un public românesc numeros, succesul său măsurîndu-se pe alte coordonate - de pildă, prezenţa unor nume mari ale muzicii, precum Iannis Xenakis, cel care a şi răspuns invitaţiei de a participa la ediţiile din 1992 şi 1993.
Compozitorul Dan Dediu, rectorul UNMB, spune că, în evoluţia festivalului, prima etapă a fost aceea de a recupera tot ceea ce nu fusese permis înainte de 1989. Multiple partituri au fost cîntate în acea perioadă, fiecare audiţie sau concert în parte reprezentînd un simbol pentru recent cîştigata libertate de exprimare. Astfel au ajuns în România şi au fost prezentate, virtual, unui public larg, creaţii ale unor Karlheinz Stockhausen, Krzysztof Penderecki, John Cage, Giacinto Scelsi, Gyorgy Ligeti, Olivier Messiaen. Din partea românilor s-au făcut auzite voci din diaspora sau au ieşit la iveală adevăratele partituri ţinute pînă atunci în sertar ale compozitorilor nevoiţi să suporte regimul politic de aici. Începînd, însă, cu anii 2000, globalizarea şi-a spus cuvîntul şi festivalul s-a transformat într-unul de sondare a aventurii sonore contemporane. Directorii artistici au încercat, pe rînd, să integreze experienţe muzicale din ce în ce mai diverse.
Aceasta a fost şi ideea programului artistic al ediţiei SIMN 2010. În ce mă priveşte, a fost prima oară cînd am simţit participarea acelui public pe care ar trebui, de fapt, să-l aibă constant festivalul. Tineretul urban şi cosmopolit al Bucureştiului, cei preocupaţi de artă, de idei inovatoare, de activismul social, au răspuns promovării făcute pe reţelele de socializare online, precum Facebook, şi s-au ataşat firesc programului. Lumea creionată de creaţiile Ralucăi Ghideanu, improvizaţiile muzicale ale grupului Avant'n'Gard, performance-ul de pe malul lacului Mogoşoaia imaginat de Irinel Anghel şi Sorin Romanescu, creaţia din plastic a lui Johannes S. Sistermanns din Magicland, momentele de ambient electronic, cele patru sau mai multe anotimpuri remixate ale lui Vivaldi, recitalul lui Sergio Altamura, spectacolele multimedia şi de operă de la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, instalaţia coregrafic-sonoră Cvartet pentru o lavalieră, show-urile performative Art Supermarket şi Love Bubble Story - ultimul pregătit cu multă migală de perechea artistică Angelika Adalbert şi Farid Fairuz, şi cîte şi mai cîte - ei bine, această lume muzicală a devenit o alternativă pentru amatorii de noutate şi îndrăzneală artistică.
Unul dintre cele mai frumoase momente ale SIMN 2010 a fost ediţia Sîmbăta Sonoră din Aula Palatului Cantacuzino. Anamaria Pravicencu şi Octav Avramescu nu s-au lipsit de nici unul dintre elementele care definesc sesiunile de listening de la CNDB, inclusiv pernele, întinse în lungul şi-n latul aulei, şi măsuţa cu sticle de vin aşezată la intrare. Casa cu lei a avut astfel parte de un public mai atent, mai destins, mai dornic să participe la experienţa muzicii contemporane.
O altă seară care a pus festivalul pe lista must-urilor culturale a fost cea a concertului Orchestrei de Cameră Radio, condusă de Tiberiu Soare, cu participarea ansamblului Inter-Art. Mai bine de 400 de persoane au fost atrase în Studioul Mihail Jora de anunţarea în program a lui Grigore Leşe, solist într-o lucrare a Mihaelei Stănculescu-Vosganian, Calea Îngerului Uman, pentru artist tradiţional, grup experimental, orchestră de coarde şi sunete procesate. Din păcate, numărul curioşilor s-a înjumătăţit la pauză.
Nu aceeaşi a fost soarta concertului susţinut de Orchestra Naţională Radio, sub bagheta lui Horia Andreescu. Dacă ar fi fost vorba de teatrul unui Radu Afrim sau de creaţia unui Liviu Ciulei, probabil biletele ar fi fost epuizate demult. Sala Radio a fost, însă, aproape goală, deşi pe afiş erau trecute opusuri semnate de Dan Dediu, Sorin Lerescu şi de maestrul Pascal Bentoiu, creatori de şcoală, limbaj, atitudine.
Una dintre cele mai adînci şi pline de semnificaţii întîmplări ale SIMN 2010. În pauza concertului a fost lansat, fără pompă şi fără sonorizare, unul dintre albumele cele mai valoroase ale discografiei româneşti contemporane, cel al saxofonistul francez Daniel Kientzy, interpret a 7 lucrări semnate de Doina Rotaru. CD-ul a fost dăruit cu generozitate celor prezenţi în foaierul Sălii Radio.
Poate că Ştefan Niculescu, atunci, în 1991, nu şi-ar fi imaginat astfel ediţia XX a Săptămînii Internaţionale a Muzicii Noi. Pentru mulţi, cred că aceasta a stat sub semnul surprinzătorului. Am avea nevoie de un spaţiu al discuţiilor ulterioare, pentru a menţine fenomenul activ. Dar SIMN 2010 a reuşit să genereze începutul unei fuziuni între artişti şi un public nou, avatar al importanţei rolului social jucat de creaţia muzicală contemporană.