Natural Born Killers, asemenea unui alt film extrem de controversat realizat cu aproape 25 de ani înainte (A Clockwork Orange / Portocala mecanică) este victima revoltei sale împotriva societăţii, prostiei şi răutăţii omeneşti înnăscute. Ajunge să provoace - subliminal - tot violenţă, deşi - tezist şi nihilisto-nietzschean - o pune în cârca unei lumi bolnave. O lume - cinic şi iresponsabil - manipulată de mass media. Cum ar veni, cine sapă groapa altuia ajunge să cadă în ea sau cine râde (ori face băşcălie de altul), acela este. Cu toată inteligenţa lor diabolică, regizorii Oliver Stone şi Stanley Kubrick sunt încă departe de a produce mult dorita metanoie (purificare şi asanare morală, restauratoare) în conştiinţa spectatorului. Împlinind avant la lettre visul lui Şerban Huidu, "educatorii" belicosului Alex din A Clockwork Orange l-au silit pe acest personaj rebel să vizioneze la nesfârşit (pe principiul "cui pe cui se scoate") secvenţe de film în care, în felurite chipuri, este exprimată cruzimea omului faţă de om. Credeau că îl vor "umaniza" astfel. L-au făcut oare mai bun, au reuşit oare să-l "exorcizeze" prin acest tratament? Nicidecum. Acest tip de "educatori" şi poliţişti-judecători sunt lupii moralişti din societate şi pricină pentru fărădelegile săvârşite de psihopaţi violenţi ori de "născuţi asasini". Cele două filme pomenite mai sus (două variaţiuni pe aceeaşi teză), oricât de sofisticat şi deştept construite, mai ales Natural Born Killers, la nivel de limbaj cinematografic (drept care şi-au câştigat neîntârziat statutul de filme-cult), nu reuşesc decât să tulbure, să provoace confuzie - atunci când nu instigă de-a dreptul la revoltă (aşa cum s-a întâmplat în SUA cu puşcăriaşii care, după vizionarea Natural Born Killers, au declanşat o stare de anarhie şi au comis acte de violenţă în închisori, sau cu asasinii care au afirmat că violenţa din filmul lui Stone i-a îndemnat să ucidă).
Îmi amintesc perfect şocantul impact audio-vizual pe care, după fiecare vizionare, l-a avut asupra mea Natural Born Killers. La ieşirea din cinematograful unde l-am văzut pentru prima oară, aveam să întâlnesc un distins cărturar din urbe (de formaţie clasică, specialist în latină şi greacă) şi i-am cerut părerea despre film, după ce am aflat că îl vizionase şi el. Răspunsul lui fu în doi peri, ceva de genul: "Filmul ar trebui să fie o icoană, nu-i aşa?" Prea puţine ştiam pe vremea aceea despre diferenţa dintre icoana bizantină şi tabloul religios (de tip renascentist, naturalist, sentimentalist etc.) realizat pe aceeaşi temă (Învierea sau Schimbarea la Faţă, de exemplu). De aceea nu i-am putut desluşi vorbele, atunci. Treptat însă aveam să descopăr că - dacă nu e "scoasă" din mediul care a plăsmuit-o: cadrul liturgic - icoana bizantină (iar nu tabloul religios) este antidot la manipulare şi, deci, vehicul spre despătimirea omului care-o contemplă, spre absolut. Şi aceasta fiindcă operează cu "esenţe absolute" (iar nu cu senzaţii şi stări subiective, vremelnice, pietiste) şi captează "lumina cea necreată". De aceea - aveam să desluşesc peste ani vorbele acelui cărturar - şi filmul s-ar cuveni să fie o "icoană în mişcare". Creaţia cinematografică a lui Andrei Tarkovski stă mărturie. La fel, multe din operele lui Chaplin, Dreyer, Ozu, Mizoguchi, Kurosawa, Bresson, Pasolini, Fellini, Paradjanov, Ray, Abuladze şi atâţia alţii, care se cer descoperite şi răspândite.