iunie 2010
Toy Story 3
De fiecare dată când văd un nou film creat de studiourile Pixar, am senzaţia că oamenii din spatele său lucrează într-un loc izolat de lumea exterioară, în care lucrurile se întâmplă în mare parte pe dos (sau cel puţin funcţionează după alte legi) faţă de oricare alt loc. Câte filme dintr-o trilogie constituie, în lumea "non-pixar", o suită perfectă (al doilea mai bun ca primul, al treilea mai bun ca al doilea)? The Lord of the Rings poate? Nu sunt fan al trilogiei J.R.R. Tolkien, aşa că voi spune, politicos, pas, cu riscul de a ofensa cultiştii lui Peter Jackson. Star Wars? Al treilea nu îşi întindea aripile la fel de mult ca primele două, deci aş zice nu... Fie, să trecem la lucruri mai "serioase" - trilogia culorilor (Bleu, Blanc, Trois couleurs - Rouge) a lui Krzysztof Kieslowski? Nu, cele 3 filme sunt perfect constante, au fost gândite unitar ca o trilogie şi funcţionează în consecinţă, completându-se. Singurul exemplu care-mi trece prin minte şi ar putea face faţă ar fi seria Per un pugno di dollari / Per qualche dollaro in più / The Good, the Bad and the Ugly a lui Sergio Leone - acesta a fost, într-adevăr, un regizor care a învăţat ceva de la un film la altul. A pornit de la un film japonez (Yojimbo de Kurosawa) căruia i-a amplificat elementele de western pentru piaţa americană (deci ca "tehnician" al genurilor, nu ca inventator), apoi, exersând, şi-a dezvoltat propriul stil cu care a abordat atât genul cât şi ideea în sine de spectacol (momente lungi de tăcere, replici puţine şi la obiect, uneori lacunare, gross-planuri aplicate în momente de duel etc).

Ceea ce fac cei de la Pixar mi se pare inginerie nemţească, însă doresc să debarasez acest termen de orice conotaţie negativă. Stilul lor de a amuza, antrena, înduioşa ş.a.m.d. mi se pare o ştiinţă executată cu precizie de ceasornic, nu o artă aplicată într-un mod independent, după propriile lor legi, aşa cum face, de pildă, Hayao Miyazaki. Dacă filmele sale (precum Prinţesa Mononoke sau Spirited Away) creează o "lume aparte" (o preocupare constantă a regizorilor de animaţie), Miyazaki o face izolându-se complet de logica ce guvernează lumea noastră, făcând un salt total în afara minţii sale. Comparaţia a mai fost făcută de Andrei Gorzo, dar mi se pare o temă fertilă. Din contră, cei de la Pixar fac totul pe căile cele mai "pământene". Dacă fac o scenă de acţiune amplă, o fac prin ingeniozitate inginerească (de pildă, o evadare dintr-o grădiniţă numită Sunnyside Daycare care presupune o schemă complicată, lucrată la milimetru, ca într-un heist movie), nu prin îndepărtarea de la ideea în sine de "schemă / plan" al acţiunii. Atunci când Miyazaki face o scenă în care corpul unei femei ("Spiritul pădurii"), decapitat în urmă unei confruntări, se transformă într-un lichid negru, dens, care inundă pădurea şi ameninţă aşezarea din preajmă-i, ca o răzbunare a sufletului său, aceasta nici nu mai pare "gândită" sau "planificată" după reguli ale entertainment-ului gen "la momentul X, personajul Y face acţiunea Z" (X, Y şi Z respectând o logică fără cusur a mizanscenei). Este o scenă golită de orice "normal" ce i-ar putea corupe "imaginarul", de a aluneca oricât de puţin înspre real. Este un exerciţiu de imaginaţie uşor abstractă, nu de gândire analitic-inventivă.

Toy Story 3 abundă în scene precum evadarea mai sus menţionată. Atunci când vor să ne antreneze cu o secvenţă de acţiune, Lee Unkrich şi echipa sa de animatori şi scenarişti o concep ca un playground uriaş din perspectiva jucăriilor, dându-ţi, totuşi, şi privirea de ansamblu a unei camere atotprezente; ne pun să ne folosim mintea ca să găsim reperele şi ne solicită permanent atenţia. Cu alte cuvinte, ne implică (adică exact opusul a ceea ce face un regizor precum Michael Bay). Atunci când vor să binedispună, folosesc glume de calitate, "certificate", personaje agreabile şi cântecele vesele (precum We Belong Together de la final, al veteranului Randy Newman). Atunci când vor să ne facă să suspinăm, se folosesc de toate pârghiile posibile (obişnuita muzică de pian, rămas-bunuri, jocuri de copii fermecătoare şi autentice), dovadă că le-au studiat cu migală dinainte şi încă le mai studiază, pentru următorul film. Este, deci, inginerie. Chestia cea mai surprinzătoare şi "mare" a lui Toy Story 3 este că poţi fi un inginer chiar şi al emoţiilor. Or, tocmai asta s-ar putea să funcţioneze mai puţin bine aici, deoarece ideea unor jucării care vor să rămână alături de posesorul lor (pe cale de plecare la facultate) este, pentru audienţa de acum, echivalentul de peste 15-20 de ani a moralei bisericeşti "rămâneţi alături de soţie & familie!". Dacă ar fi pus într-adevăr suflet în loc de observaţii teoretice, poate că nu ar mai fi servit o povaţă atât de banală glazurată cu sentimentalism călduţ. Poate ar fi servit ceva mai profund, cum făcea Up.

Niciunul din aceste lucruri nu funcţionează, însă, la modul serios împotriva lui Toy Story 3, unul din cele mai bune animaţii de la studiourile Pixar şi cu siguranţă cea mai dinamică şi inventivă. Cineaştii de la Pixar sunt nişte excelenţi cercetători ai acestui mediu. Chit că aplică o schemă, o aplică extrem de bine şi improvizează deosebit de abil pe lângă ea. Peste ani, sunt sigur că nu îl vom uita şi nici oamenii din spatele lui nu vor uita să ne distreze.

Regia: Lee Unkrich Cu: Tom Hanks, Tim Allen, Joan Cusack, Ned Beatty, Don Rickles, Michael Keaton

În programul cultural

TNT
25.04.2021 14,05

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus