septembrie 2010
Toy Story 3
Lee Unkrich, care a co-regizat şi Toy Story 2 (dar şi Monsters, Inc. şi Finding Nemo), încheie, cu această ultimă parte (existentă şi în variantă 3D), trilogia începută în 1995. Ca şi celelalte filme Pixar, Toy Story 3 e inteligent, comic şi inventiv, dar e mai ales un produs de care te laşi cucerit cu infinit mai puţină teamă - o teamă devenită mecanism de auto-apărare - că ţi-ar putea servi vreo morală, dintr-acelea sfătoase şi neadevărate - dar graţios inoculate - cu care ne-a tot obişnuit Hollywood-ul.

Şi se întâmplă, iată, inevitabilul, cel presimţit din Toy Story 2, când Jessie the Yodeling Cowgirl prevestea amar repercursiunile creşterii copiilor asupra jucăriilor. Andy nu mai e puştiul care era, a devenit între timp adolescent, un adolescent nerăbdător, gata de facultate. Woody, Buzz Lightyear, Jessie, Bullseye, Mr. şi Mrs. Potato Head, Slinky Dog, Rex şi Hamm the Piggy Bank zac acum într-o cutie, punând la cale un plan de ademenire a lui Andy la joacă - Operation Playtime - vizând o nouă însufleţire în scenariile lui de altădată. Însă operaţiunea eşuează, Andy nu muşcă momeala, iar gaşca de jucării, după ce e cât pe ce să fie aruncată la gunoi, hotărăşte să-şi ia soarta în mâini, planificându-şi evadarea într-o cutie de donaţii către grădiniţa Sunnyside. Aici, de îndată ce îşi fac apariţia, o întreagă comunitate de jucării exultă în urale de bun-venit, în frunte cu Lots-o'-Huggin' Bear - un urs de pluş cu miros de căpşuni. Pe moment, Sunnyside apare ca azilul ideal pentru nişte făpturi asemeni lor. Aşa cum Lotso le explică, droaie de copii se vor juca cu ei în fiecare zi, urmând ca a doua zi să o ia de la capăt. Iar asta, cu beneficiul important - un fel de garanţie pe viaţă - că atunci când copiii cresc alte droaie de copii le iau locul, perpetuându-le astfel raţiunea de a fi, de obiecte cu care se joacă copiii. Cheful le trece însă brusc când constată că încăperea în care se află e cea destinată copiilor din grupa mică, copii care văd în jucării nişte obiecte numai bune de dat cu ele de pământ. Lucrurile se complică şi mai tare când descoperă că aceeaşi soartă nu e împărţită de Lotso şi acoliţii lui, un fel de grupare mafiotă care se rezervă pe sine copiilor din grupele mai mari şi care stăpânesc, prin violenţă şi teroare, restul jucăriilor.

Povestea se ţine strâns de această idee - s-ar zice condiţia existenţială a jucăriilor pe lumea asta - anume că scopul lor e să servească drept jucării, adică să fie însufleţite în scenarii scornite special pentru ele, dar nu aşa, oricum, ci de către un copil anume - în cazul acesta, de Andy. Riscul abaterii de la acest obiectiv e perceput ca un dezastru ontologic: viaţa unei jucării cu care nu se joacă nimeni şi care, mai rău, nu aparţine nimănui, apare ca nefericirea deplină. Sigur, problema e rezervată copiilor, cu toate deliciile pe care le oferă povestea, iar cinefilul adult e poftit să guste şi din alte feluri, mai rare, dar mai lejere şi parcă mai savuroase. Situaţiile prin care trec Woody & co. parodiază genuri, ironizează clişee, omagiază şi dau replici - ingrediente care, toate, fac din el un produs postmodern fermecător. Hamm the Piggy Bank, în scurta lor captivitate după gratii, cântă la muzicuţă. Povestea tragică din spatele comportamentului crud şi cinic a lui Lotso - atipic pentru un ursuleţ de pluş - bagatelizează complicatele şi inutilele explicaţii aşa-zicând psihologice care au ajuns în timp să dea marca thriller-ului. Apoi Ken, despre care nu putem estima exact cât de metrosexual e. Deşi aflăm că fusese a girl's toy, nu bănuim nicio secundă sensibilitatea pe care o are pentru propria garderobă - într-atât de mare că face ca slăbiciunea feminină a unei Barbie pentru ţoale să treacă practic neobservată. Sau Big Baby, un bebeluş în mărime naturală, adică suficient de mare cât să treacă drept un monstru, pare o replică ironică, dată peste timp, unui Chucky. Ori - sau mai ales - Buzz Lightyear, care e comutat din greşeală pe modul spanish - o super comică metaforă a spălării pe creier.

Dar toate astea nu sunt numai, aşa, nişte născociri scenaristice menite să semnaleze periodic că, în pofida spectacolului de pe ecran, efect în definitiv al unei semnificative doze de realism, avem totuşi de-a face cu un film şi, încă, unul de animaţie. Sunt situaţii care, prin alegoria pe care o compun, vorbesc despre loialitate şi despre încurcăturile pe care lipsa ei le provoacă, hrănindu-ne astfel cu iluzia familiei - familia, ca principiu guvernator.

Nu în ultimul rând, filmul pare că trimite, prin punere în abis, la însăşi condiţia filmului de animaţie şi a animatorului în lume. Dacă înţelegem prin animaţie reducerea lumii la trăsăturile ei esenţiale - în fond, caricaturizarea ei într-o reprezentare mai simplă, dar mai accesibilă - atunci animatorul care creşte prea mult, care se maturizează neputând să-şi mai întreţină iluziile, trece animaţia, cu nostalgia aferentă, în responsabilitatea altcuiva, cuiva suficient de copil cât să anime(ze) cu convingere şi imaginaţie. E un mod de a spune - în acelaşi fel ludic, dar nu lipsit de luciditate - că locul animatorului în lume, cu inima lui mare şi rudimentară, nu riscă în niciun moment să rămână neocupat.

Regia: Lee Unkrich Cu: Tom Hanks, Tim Allen, Joan Cusack, Ned Beatty, Don Rickles, Michael Keaton

0 comentarii

În programul cultural

TNT
18.04.2021 18,50

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus