Realismul poetic al homleşilor - Ca pe tine însuţi

Practica actuală a dramaturgiei noi începe să se osifice - cărările tăiate acum un deceniu prin pădurea virgină şi ostilă a metaforei şi esopismului au devenit adevărate bulevarde, pe care se încolonează în marş tot mai mulţi adepţi şi practicieni convinşi ai realului, documentarului, noului, ai lui cu şi despre noi înşine. Singurul care metamorfozează planificat materialul, obţinut fie şi prin alchimia documentării, e Peca Ştefan, singura care converteşte "adăparea" la real în discurs scenic critic şi problematizant e Gianina Cărbunariu, singurul care mixează textul, spaţiul de joc, actorii şi spectatorii într-un cocteil de intervenţie socială formatoare e Bogdan Georgescu.
 
Exagerez, mai sînt şi alţii. Din păcate, însă, în viziunea cantitativ-calitativă, cu cît spaţiul dramaturgiei contemporane se extinde, cu atît ideile par să se asemene mai abitir.
 
Probabil că de aceea Ca pe tine însuţi - text al Mariei Manolescu, în regia lui Radu Apostol - e o surpriză atît de plăcută: subiectul (viaţa oamenilor fără locuinţă din Bucureşti, dintre care trei sute mor în fiecare iarnă) e tentant pentru o abordare realistă, teribilistă, uşor melo, oricum, înduioşătoare şi, oricum, biciuitoare la adresa societăţii care-şi abandonează semenii, dar, în mod sigur şi asumat, nu asta se întîmplă la Teatrul Foarte Mic.
 
Violenţa extremă este extrem de tăcută, spune Maria Manolescu, se ascunde în spatele cuvintelor, al gesturilor (de iraţională autoflagelare), al privirilor celorlalţi, al indiferenţei. Cel mai tandru lucru pe care i-l poţi spune celui de lîngă tine, e că nu contează pentru tine (acest "te iubesc" răsturnat), festinul comun e parizer cu pîine, iar "a omorî" are cu totul altă conjugare în lumea străzii. În cel mai bun text al ei de pînă acum, Maria Manolescu practică un realism documentar cu surdină, pătruns de libertatea nivelului poetic şi de preocuparea pentru dialogul dincolo de factual cu o umanitate distinctă.
 
În urmă cu zece ani, Radu Apostol punea în scenă, la Teatrul "Ion Creangă" din Bucureşti, o versiune a piesei Liudmilei Razumovskaia, Acasă, despre copiii străzii, distribuind în spectacol chiar copii ai străzii din Bucureşti. Ca pe tine însuţi e, într-un fel, continuarea proiectului de atunci, se bazează pe interviuri cu un cuplu trăind pe străzi, cărora le e şi dedicat spectacolul şi care, dacă n-ar fi mult mai complicat să lucrezi cu oameni mari decît cu puştani, şi-ar fi jucat şi propriile roluri.
 
(Paranteză creativă: Apostol lucrează mai degrabă cu studenţii lui la Regie de la UNATC decît la propriile spectacole. Cu excepţia unui "duet" cu Andreea Bibiri şi Cosmin Seleşi la Teatrul LUNI de la Green Hours, ultimul lui spectacol pe o scenă convenţională a fost With a little help from my friends, tot pe text de Maria Manolescu, la Naţionalul din Iaşi, acum cîţiva ani.)
 
Acum, în distribuţie sînt Mihai Gruia Sandu - Ion (pe care nu cred că l-am văzut vreodată în teatru jucînd un rol dramatic), Mihaela Rădescu - Maria, şi, în rolul intrusului din menajul à trois, Rafa, băiatul de bani gata care fuge de dulcegăria amoroasă, Viorel Cojanu. Sînt despărţiţi de public, între scene (fiecare cu titlul ei, proiectat pe ecranul din fundal), de o cortină din dantele şi perdele, improbabilă reminiscenţă a unui cald interior de cămin familial. Între-scenele sînt marcate de songurile-intervenţii muzicale ale lui Bobo, balade, cu nuanţe hazos cinice, ale urbanităţii vagabonde, traduse, cel mai adesea, în nemuritoare statistici.
 
Povestea e aproape un basm poetic, în care Maria şi Ion calcă pe plapumă ca înotînd în nămeţi de decembrie, ninşi de fulgi deşi (de polistiren...), spre adăpostul unei cabine telefonice care devine dintr-o dată mai mare, odată cu topirea zăpezii, levitînd (Ion), cu toiagul ridicat, compunîndu-se pe fundalul unui cer de noapte, cu lună hrăpăreaţă, desenate naiv, ca-n cărţile pentru copii cu omul din Lună. Mihai Gruia Sandu şi Mihaela Rădescu sînt un cuplu scenic cu o alchimie specială: în Ion, el e seriosul, experimentatul, misteriosul fost preot care poate că nici n-a fost preot şi care-şi construieşte propria religie din a nu se lăsa atins (fizic) de nimeni, îmbrăcat ca un soi de pustnic voiajor; în Maria, copilăroasă şi cu surprinzătoare accese de instabilitate mentală, ea depinde emoţional de el, ca un căţeluş aşteptînd răsplata stăpînului şi, în acelaşi timp, permisiunea lui pentru alte debuşee sentimental-erotice.
 
(Istoria personală a celor doi, cu precădere spinoasa şi inconturnabila temă "cum au ajuns în stradă", se complică excesiv la un moment dat, intrînd într-o reţea de aluzii mai mult sau mai puţin greu de urmărit - subtilitatea aluziilor multiplicate e un fel de specialitate a lui Radu Apostol.)
 
Clasic ca strategie dramaturgică, natura relaţiilor dintre ei şi a personalităţii fiecăruia se dezvăluie la contactul cu străinul, Rafa cel venit din lumea reală (cealaltă), sastisit de viziunea în roz strălucitor asupra vieţii, iubirii şi amorului fizic a iubitei lui (adică "Pisi"); iar ordinea străzii cîştigă în faţa civilizaţiei centralei termice, în finalul peripeţiilor de socializare, în notă comică, în care Rafa începe prin a fi victima sigură a unui jaf nu foarte convingător şi sfîrşeşte prin a-şi dărui haina şi cardul.
 
Ca pe tine însuţi e un spectacol de o delicateţe de bibelou (franţuzesc), de delicateţea bulgărelui de zăpadă care se înalţă dintre degetele lui Ion, înlocuind tăietura în carne vie a deconspirărilor documentar-sociale de tabloid cu portrete empatic-naive, de poveste, de legendă, în care şi moartea intră într-o ordine a existenţei, iar ritualul îngropării depinde de toanele primăverii. În care nu se plînge şi nimic nu e senzaţional.
 
Teatrul Foarte Mic, Bucureşti
Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu
Regia: Radu Apostol
Scenografia: Adrian Cristea
Muzica live: Bogdan Burlucianu
(Bobo - Fără zahăr)
Grafica: Daniel Bălănescu
Montaj video: Bogdan Georgescu
Cu: Mihai Gruia Sandu, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu