...iubeşte şi fă ce vrei...
Orice edificiu, corespunzător sau nu, care adăposteşte bolnavi cu afecţiuni psihice împrăştie la primul contact un aer de sfârşit de lume. Oameni cu înfăţişări în afara obişnuinţei vizuale, cu priviri pierdute sau, dimpotrivă, fixându-te straniu. Mişcări fără rost, trasee fără destinaţie, grimase macabre, feţe de pe care inteligenţa şi-a şters amprentele. Orice sezon e modificat de prezenţa lor: iarna e tăioasă şi lungă, primăvara îşi modifică verdele cu tonuri de apă tulbure, vara le diluează interminabil umbrele toride, iar toamna e a lor. Cu oboseala umedă şi rece a unei ploi fără început.
Numai că totul depinde de lărgimea unghiului vizual. Timpul ajunge să-ţi modifice percepţia primară şi, după o vreme, constaţi că nu, umanitatea nu şi-a montat garduri de fier în jurul acestor oameni, că gesturile lor nu sunt un extras din colecţia de erori ale divinităţii. Că motivul pentru care ei ajung să aparţină acestui gen de "expoziţie" permanentă nu mai contează. Că şi acolo e viaţă. Aceeaşi viaţă pe care o recunoaştem dimineaţa când ne aruncăm prima privire spre conturul încă neclar al propriei noastre imagini din oglindă.
Filmul Adinei Pintilie nu numai că ne recompune percepţia asupra unei lumi forţate să existe în paralel, dar ne lasă să alunecăm în plina ei normalitate. Cu tandreţe şi inteligenţă. Fără zgomot şi fără brutalitate. "Daca păstrezi tăcerea, să fie din iubire", zice Sfântul Augustin, iar filmul îşi iubeşte cu tăcere personajele.
Ignat are 60 de ani şi e oligofren. De patruzeci de ani mută pietre, într-un ritual continuu, obsesiv şi neobosit. Sunetul lor în cădere aduce a toacă, bătută egal, cu răbdarea unei zile de sărbătoare. Numele lui, Ignat, semnifică "cel pe care Fiul lui Dumnezeu l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat". Şi zilele cu soare sunt zilele lui de binecuvântare în care cântă cu pietrele.
Abel are 37 de ani. E oligofren, dar asta nu-l împiedică să aibă grijă de companionii lui cu devotament constant, matern. E, pe drept, fiul cel bun al lui Adam.
Ocsy are 51 de ani şi formează împreună cu Alexandru, 48 de ani, tandemul acţiune-reacţiune la care, probabil, Newton nu se gândise. Schizofrenia, boala gândirii descompuse, îi poartă prin labirintul interminabil al comparării forţelor lor singulare: Ocsy îl poate convinge pe Dumnezeu să aducă ploaia, iar Alexandru, protectorul oamenilor, fiinţă supraumană, o poate opri.
Şi Lazlo, oligofrenul de 35 de ani care n-a lipsit nicio zi de la ora de meloterapie şi care ne supune, odată cu regizoarea, la supliciul fracturii sonore. Modul în care se suprapune ceea ce pare a fi o frumoasă bucată muzicală, tăiată în mici şi frustrante fragmente, peste lungi intervale de zgomot făcut de rularea unui film (e în fond o tăcere) îţi dă acut sentimentul disjuncţiei dintre "noi" şi "ei". E sentimentul neputinţei noastre de a-i integra cu adevărat. E diferenţa dintre afectivitatea modificată de întâlnirea reală, de substanţă, cu ei şi imaginarea unei coexistenţe. Suntem sau nu fundamental diferiţi? Contează felul în care îi (ne?) privim sau cel în care îi simţim? Ajungem faţă în faţă cu soluţia problemei: "iubeşte şi fă ce vrei".
Subscriind lui Hitchcock, Adina Pintilie spunea într-un interviu că emoţia e esenţială. Imaginile fotografice ale filmului, în care staticul umple tăcerea, sunetul pietrelor, linia de pian frântă până la a provoca o sincopă spectatorului, toate se acumulează într-un crescendo de sentimente care se descarcă odată cu venirea ploii. Dialogul dintre cei doi "îmblânzitori" ai vremii te convinge să-ţi imaginezi un fel de luptă perpetuă între două forţe care vor sfârşi prin a-i dizolva însăşi existenţa. Dar ploaia vine, aruncând un alt strat de linişte, cu o nuanţă melancolică, similară cântecului din final: "Tu nu m-ai cunoscut pe mine/ Şi nici n-ai vrut să mă cunoşti/ Dar când ne vom cunoaşte bine/ Vom fi bătrâni, vom fi moşnegi..."
Documentarul de mediumetraj al Adinei Pintilie e de fapt o poezie în metru afectiv: "graţie acestor oameni am înţeles că ceea contează în viaţă e cantitatea de afecţiune pe care o investim şi o dăruim". Premiat la Festivalul Dok Leipzig 2007 cu premiul Golden Dove pentru cel mai bun documentar şi la Festivalul Internaţional al Cinematografului Contemporan din Mexico, 2008, cu premiul pentru cea mai bună regizoare, selecţionat la festivalul de la Locarno, la secţiunea Filmmakers of the Present, dar şi la TIFF 2007, filmul a adus regizoarei o meritată doză de apreciere. Agenda electronică a festivalului de la Locarno îi atribuie "o maturitate şi o îndrăzneală deloc obişnuite". Cronica festivalului de film de la Leeds notează că documentarul este genial compus şi deloc agresiv, iar cea a festivalului de la Valdivia, Chile, îi apreciază "minimalismul pus în serviciul umanităţii personajelor" şi utilizarea "de o factură impecabilă" a luminii, culorii şi tehnicii fotografice.
Alegerea atelierului Aristoteles, proiect finanţat de canalul Arte, s-a dovedit inspirată în ciuda unor diferenţe de percepţie din partea spectatorilor. Merită reţinut dialogul dintre două spectatoare din Leipzig, dezvăluit de Adina Pintilie:
"- Dacă tu ai fi acum rănită, inconştientă, goală, întinsă pe asfalt şi evident nu te-ai putea împotrivi, iar ei te-ar filma, ai fi de acord?!!
- Dacă cineva m-ar filma cu atâta dragoste, m-aş dezbrăca în faţa camerei!" (interviu de Emanuel Lăzărescu, Iaşi International Film Festival, 2009).
Nu te supăra, dar... e un documentar pe gustul Sfântului Augustin: "Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcina nu poate ieşi decât bine". După gustul meu, a ieşit fin şi armonios, aşa cum, în alte filmări cu acest subiect, nu s-a reuşit.
Vizionaţi filmul integral aici.