"De ce aruncă pietre dintr-o parte într-alta?" "Pentru că are asta în sînge. Ce, dumneavoastră n-aveţi filmul în sînge?" Aşa i-a spus Adinei Pintilie unul dintre pensionarii de la "azilul de nebuni" de lîngă Tîrgu-Mureş, unde tînăra regizoare (a terminat în acest an UNATC-ul) s-a dus să filmeze pentru documentarul pe care vroia să-l realizeze la Atelierul Aristoteles de la Sibiu. (Aristoteles a avut anul trecut prima ediţie şi a pus la dispoziţie mai multor echipe tot ce era necesar pentru a face un documentar. Filmul Adinei Pintilie, Nu te supăra, dar..., care a ieşit la sfîrşit pe primul loc, a participat la Festivalul de la Locarno, în a doua secţiune ca importanţă, dar la fel de elitistă, "Filmmakers of the Present").
Atrasă de zona asta de umbră a celor despărţiţi de societate, mai ales din pricina normelor sociale, Adina Pintilie a avut norocul unui director de azil care să o înţeleagă şi susţină.
O spun cu mîna pe inimă: se fac tone de filme despre "nebuni" în lumea întreagă şi am avut reticenţe la început, pentru că nu mai vroiam să văd repetată a mia oară aria separării şi a lipsei de înţelegere, grefată pe o construcţie neorealistă, mizerabilistă. Dar filmul m-a luat prin surprindere, pentru că pleacă de la schizofrenici etc. pentru a vorbi de fapt despre noi toţi, despre condiţia umană care face ca, de cînd e lumea şi pămîntul, să cărăm cu toţii pietre dintr-o parte într-alta. Şi pentru că e pînă la urmă prietenos cu subiecţii, optimist în concluzii şi de o muzicalitate cum rar am văzut în filmele documentare.
Cred că atunci cînd un cineast, fie că face ficţiune, fie documentar, e pregătit să primească inspiraţie, ea vine ca şi cum s-ar crăpa cerurile. Şi cineastul e ajuns de subiect din urmă, pentru că numai acel subiect trebuie să-l facă, pe acela pe care trebuie să-l aprofundeze pentru sine, ca să crească. Adinei Pintilie, care s-a dus la azil neştiind ce oameni o să găsească, i s-au dat nu nişte personaje, ci nişte persoane. Ignat care mută pietre cît e ziua de lungă, Ocsi care cînd nu mătură scara combate împreună cu Alexander pe tema lui Dumnezeu (Alexander e pe firul scurt cu Dumnezeu şi comandă ploaie), Laszlo care face meloterapie, Abel (chiar aşa!) care nu face decît să-i ajute pe ceilalţi să se îmbrace, să se spele, să trăiască de la o zi la alta.
Regizoarea a descoperit că golul poate fi uneori expresia plinului
Am auzit că filmul a avut la TIFF reacţii de ambele genuri, şi pe plus plus, şi pe minus minus. Eu n-am avut deloc impresia că ar fi fost lipsit de respect faţă de personaje (dacă pot să le spun aşa) şi chiar secvenţele de nuditate, cele de la spălător, mi s-au părut oportune în context, nu puse cu mîna pentru a şoca pudoarea omului "normal".
Ce mi-a plăcut la film, poate cel mai mult, nu ştiu, e muzicalitatea care se naşte pe dedesubtul lui, din reluarea unor motive, cum sînt replica spusă de Ocsi cu accentul lui metalic, discontinuu de ungur, "Nu te supăra, dar eu nu te înţeleg...", secvenţele în care Ignat mută pietre sau cele cu Lazslo la meloterapie, secvenţe un pic psihedelice care dau cheia filmului.
Probabil că viaţa văzută de sus, aşa cum nu reuşim noi să facem decît în momentele de graţie sau de mare suferinţă, nu e numai mutat pietre dintr-o parte într-alta, nu e numai mitul lui Sisif, ci un soi de melodie repetitivă şi incantatorie. Şi ce o face tragică îi dă în oglindă măreţie. Şi atunci poate chiar sîntem în stare să aducem ploaia sau să scoatem soarele dintre nori. Partea interesantă e că nu ştim niciodată sigur. Plecînd de la tema unei comunităţi / umanităţi uitate de Dumnezeu, tînăra regizoare a descoperit filmînd, înaintînd, că golul poate fi uneori expresia plinului.
Filmul explorează o comunitate de "excluşi", "zero" din punct de vedere al utilităţii sociale, dar de o mare frumuseţe interioară, oameni care posedă valori umane profunde şi nealterate. (Adina Pintilie)
Vizionaţi filmul integral aici.