Apoi, dispare în culise, purtând cu el toate vorbele bune pe care spectatorii au apucat să le spună până au ieşit din sală. Este teatrul căruia îi duci amintirea până la primul vis. Te vei trezi a doua zi de dimineaţă gândindu-te la el. Şi, mai ales, la fericirea care a luminat, cu doar o seară înainte, chipurile celor patru actriţe, Diana Gheorghian, Oana Ştefănescu, Liana Mărgineanu şi Nicoleta Lefter, atunci când au ieşit la aplauze.
Iadul este amintirea... poate că nu va fi un spectacol cu un palmares notabil prin festivaluri, dar rămâne valoros prin naturaleţea scenelor sale, prin mesajul uman pe care îl transportă de la minutul zero până în minutul 120 şi prin "starea de intimitate" la care ajunge, odată cu spectatorii săi. Textul dramaturgului suedez Jonas Gardell este unul dintre proiectele câştigătoare ale concursului adresat tinerilor regizori pentru Sala Studio a Teatrului Odeon, dar s-a jucat în sala mare, la o răsuflare distanţă de publicul urcat pe scenă. Cu titlul complet Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva, piesa este un arbitru în competiţia dintre două surori care tânjesc după acelaşi trofeu: dragostea mamei.
În plan secund, autorul a dezvoltat o relaţie misterioasă (care poate elucida totul, care poate fi cheia interpretării realităţii la care s-a ajuns) între o altă mamă şi fiica ei, o relaţie construită din balansul între dominaţie şi concesie, cu 80 de ani în urmă.
Manipularea prin dragoste
Dar acum, Viola vine acasă, după mulţi ani, ca să asculte ultima respiraţie a mamei sale. Este imediat pălmuită de strigătul frustrat al surorii sale automartirizate. De ce dragostea nu s-a împărţit în recipiente egale? De ce Agnes a mâncat doar firimiturile căzute de la masa Violei? Amintirile ies din lanţuri, din cuşti, din sufletul încuiat al lui Agnes şi încep să bântuie ca nişte spaime tot aerul mort, care se dizolvă în vârtejuri şi ameţeli. Lipsită de iubire, Agnes a devenit un cadavru viu, invidios pe trupul cald de actriţă al Violei.
Iadul este amintirea... este spectacolul adevărurilor pe care noi, ceilalţi, poate că nu le-am putea rosti niciodată şi care izbucnesc aici, într-o conjunctură specială, începând să trăiască în preajma morţii, un nou-născut care învinge o moarte în suferinţă şi devine eliberator. "Mi-ai furat viaţa! Fiecare rol pe care l-ai făcut, l-am făcut şi eu. Şedeam acolo în salon şi ştiam fiecare replică, eu eram umbra ta şi tu nu mă observai niciodată, stăteam acolo în salon şi mă gândeam: Ar fi trebuit să fiu eu", strigă Agnes. Moartea mamei le apropie dar le poate şi îndepărta pentru totdeauna.
Finalul, armonizat cu sfâşietoarea piesă a trupei britanice Antony and the Johnsons - Daylight and the Sun (ascultaţi piesa şi veţi înţelege cum este acest spectacol) le prinde în rama unui tablou pe toate cele patru formidabile actriţe (o menţiune specială pentru Nicoleta Lefter, în dublu rol, fetiţă şi adult). Este impresionant modul în care s-au legat atât de repede rolurile, în puţine reprezentaţii. În acest spectacol, fiecare dintre cele patru actriţe merită să fie. Se vede că le face plăcere să joace şi nu mai e ca atunci când parcă ar veni la serviciu.
Fotografii de George Dăscălescu