Adversarul e un film într-un ton foarte grav, scary l-au numit unii. Cu acelaşi excelent Daniel Auteuil (în mod cert unul din marile nume ale ecranului la ora actuală) în rolul unui doctor care de fapt nu e doctor, ci doar se dă, şi care timp de foarte mulţi ani reuşeşte să mintă pe toată lumea. Nu o face din plăcere, ci conform principiului bulgărelui de zăpadă: la început din ruşinea de a accepta că a picat un examen, apoi pentru că nu mai ştie cum să repare minciuna iniţială şi mai departe pentru că lucrurile au avansat prea mult, iar mărturisirea, cu cât a trecut timpul, cu atât ar fi mai şocantă pentru cei din jur - familie şi prieteni. În mod ionescian, buba se umflă, dacă nu e tratată la-nceput se sparge mai târziu cu mare zgomot. Aşa se-ntâmplă şi cu Jean-Marc Faure - personajul interpretat de Auteuil - care, într-o bună zi, hotărăşte să pună capăt întregii minciuni, iar aici filmul ia o turnură grotescă, într-adevăr înfricoşătoare.
Cu un scenariu solid, bazat pe o idee (fapt real), extrem de puternică, Adversarul e unul din cele mai bune filme din sălile româneşti de cinema de anul acesta şi unul din cele mai reuşite filme franceze din ultimii ani. Aduce în atenţie o problemă cel puţin incomodă: aceea că nimic pe lumea asta nu e cert, că absolut orice punct pe care l-ai considerat fix se poate mişca atât de brusc la un moment dat, încât tot universul se dărâmă. Universul, ne spune filmul, e clădit pe un punct. Iar punctul respectiv se poate mişca în orice clipă!