octombrie 2003
L'adversaire
UN FILM DE NICOLE GARCIA

CU:
DANIEL AUTEUIL
GERALDINE PAILHAS
FRANÇOIS CLUZET
EMMANUELLE DEVOS


Regizor: Nicole Garcia
Bazat pe romanul lui Emmanuel Carrere
Scenariu şi Dialoguri adaptate de: Jacques Fieschi, Nicole Garcia, Frédéric Belier-Garcia
Producător: Alain Sarde
Producător Executiv: Christine Gozlan
Imagine: Jean-Mac Fabre
Montaj: Emmanuelle Castro
Costume: Nathalie du Roscoat
Scenografie: Thierry Flamand
Cu: Daniel Auteuil, Géraldine Pailhas, François Cluzet, Emmanuelle Devos, François Berleand




SINOPSIS:

Pe 9 ianuarie 1993 Jean-Claude Romand şi-a ucis soţia, copiii şi părinţii înainte de a încerca, fără succes, să se sinucidă.

Investigaţiile au revelat că respectabilul, bine-cunoscutul, altfel neremarcabilul Romand nu fusese niciodată doctor, cum pretinsese timp de 18 ani. Nici nu fusese altceva.

Începând cu un un fals examen din timpul studenţiei, Romand a minţit fără încetare. Despre tot, peste tot.

Întreaga sa viaţă a fost o incredibilă construcţie de fantezie şi înşelătorie, o faţadă dementă care în final s-a prăbuşit într-o explozie de o violenţă şi o deznădejde care în mod inevitabil nu au mai putut fi controlate de creatorul lor.




INTERVIU CU NICOLE GARCIA

Este prima data cînd vă inspiraţi dintr-o poveste adevărată....

Fascinaţia pe care am resimţit-o dintodeauna pentru astfel de poveşti a fost mereu contrazisă de o adâncă repulsie... Cînd afacerea Romand a ieşit la iveală, am fost fascinată de ea, ca oricine. Să construieşti şi să menţii o viaţă falsă timp de douăzeci de ani într-un mic teatru de persoane intime: soţie, copii, părinţi, vecini, prieteni...Este incredibil. Însă oroarea crimei m-a distanţat de poveste.

În acelaşi timp mi s-a părut încă de la început că această poveste are un filon tragic, "romanesc", prin finalul jucat sub un orizont îngrozitor...Este dincolo de clasicul caz de mitomanie, dincolo de limitele dramei sociale.

Cît din film e realitate, şi cît e ficţiune?

Ameţitoarea natură a filmului există în traiectoria acestui om, de la devierea iniţială la explozia finală. Din acest motiv am decis să respectăm evoluţia faptelor. Întrucât prin, şi în această arhitectură dementă banalitatea vieţii acestui om şi a soţiei sale au căpătat o dimensiune tragică.

Pentru a obţine această dimensiune, noi, ca scenarişti, am studiat mai întîi dosarele acuzării. Apoi am mers în locurile unde s-a desfăşurat povestea. Mai puţin pentru a găsi locaţiile pentru filmare, cît pentru a stabili o geografie a evenimentelor. Ca să înţelegem aranjarea lumilor între care imaginara sa viaţă articificială s-a mişcat: între organizaţiile mondiale de la Geneva unde susţinea că lucrează, şi oraşul de frontieră în care locuia, Munţii Jura în care locuiau părinţii săi, zonele din jurul autostrăzilor, hotelurile din aeroporturi pe unde umbla...

Prin urmare pretind că Adversarul este o operă integral de ficţiune. Pentru că ficţiunea începe de îndată ce începe o "scenă". De indată ce inventezi nişte cuvinte, nişte tăceri, o mişcare a personajului, îl incorporezi în ficţiune...

De ce Daniel Auteuil?

Cînd lucrezi cu o poveste adevărată toată lumea îţi sugerează să iei oameni necunoscuţi, chiar non-profesionişti, pentru a aproxima o tehnică rece, documentară, care va funcţiona ca dovadă a autenticitaţii...

Dar eu am vrut să fac o ficţiune şi să asum responsabilităţile ei. Misterul este ceva imaginar care trebuie construit de cinema, prin jocul actorilor, prin montaj... O dată acesta realizat, este onest din punct de vedere artistic să foloseşti un actor cult. Iar Daniel Auteuil a fost prima mea alegere. Pentru că e gata să îşi asume orice risc, pentru că este unul dintre puţinii actori francezi care reuşeşte să îşi înveşmânte cinemaul într-o aură tragică.

Daniel este unic. Posedă o foarte rară calitate a interiorizării, compusă din familiaritate şi opacitate. Jocul său este cinema pur. Retrospectiv îmi dau seama că tot ce a făcut el în film, cea mai mică linişte sau cel mai neînsemnat gest, corespunde cu o indicaţie pe care i-am dat-o. Şi totuşi, cînd văd imaginile, mă întreb mereu uimită: "Cum a reuşit asta?" De-a lungul filmului nu ştim niciodată exact ce gîndeşte sau la ce se gîndeşte...E ca şi cum i-am privi sufletul printr-un val care devine din ce în ce mai opac...

Cum aţi determinat structura naraţiunii?

Structura dramatică a fost o încercare de a atinge imposibilul. Cum s-ar putea portetiza simultan viaţa cuiva timp de 18 ani şi în acelaşi timp să ajungi la deznodământul actului final. Ne-am decis să ne construim povestea în jurul "Duminicii albe", acea zi de 10 ianuarie 1993 pe care personajul a petrecut-o singur în casă, cu crimele deja săvârşite.



Este prima dată cînd vă confruntaţi, ca cineast, cu violenţa...

Nu există violenţă evidentă, vărsări de sânge, urlete. Este ceva factual şi camuflat, în acelaşi timp. Ceva ce s-a întâmplat şi în acelaşi timp nu s-a întâmplat, o prezenţă absentă precum însuşi-personajul era în acel moment. Poate asta a fost imaginea întregii sale vieţi.

Unicul mod de a-l înţelege a fost de a-l urmări. Drept pentru care am încercat să rămânem cît puteam de aproape de el, cît mai mult, până la momentul final. Există un moment anume în care sare peste limite, şi de-atunci încolo o parte a lui ne scapă pentru totdeauna.

La ce se gândea? Care era starea lui mentală cînd a înfăptuit acele crime oribile?...Nimeni nu ştie, nici experţii, nici Romand-însuşi...Într-o astfel de situaţie nu puteam decît să stăm lîngă el şi să filmăm, să lăsăm camera să meargă...

Ce proximitate, ce legătură aţi stabilit cu acest personaj?

În celelalte filme ale mele părea că am folosit un microscop aţintit asupra unui sentiment foarte personal de unde scoteam o poveste originală şi un personaj. Aici s-a întâmplat contrariul.

Dacă lumea simte densitatea dramatică a acestui mister este pentru că el are un ecou în fiecare dintre noi...Există ceva care ne aminteşte de noi-înşine în acest om singuratec, pierdut în sine, în umanitatea lui ruinată şi în minciunile lui, în decepţiile lui...

O propoziţie din cartea lui Carrere după care am făcut scenariul m-a atins în mod special: "Există un singur lucru mai rău decît să fii descoperit, acela de a nu fi..." Cred că asta atinge o parte întunecată comună nouă tuturor. Un coşmar intim pe care cu toţii îl purtam în noi. Povestea uluitoare a unui om extraordinar care îşi iese total din minţi şi pe care nimeni nu-l opreşte. Povestea unui om prins în propria-i capcană. Am vrut să scriu această tragedie, tragedia normalitaţii care o ia razna, în acelaşi timp familiară şi incredibilă.

Povestea unui om care nu a vrut să dezamăgească pe nimeni, şi care a preferat să ucidă decît să dezamăgească.
Regia: Nicole Garcia Cu: Daniel Auteuil, Francois Berleand

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus