Bunul meu prieten Răzvan Mazilu - celebrul dansator şi coregraf - mi-a făcut o surpriză: mi-a trimis prin poştă, la Buenos Aires, cartea Unchiul meu de Jean-Claude Carrière...
De ziua mea, Răzvan a ajuns la sfârşitul proiecţiei cu Mon oncle de Tati pentru că avusese spectacol. După care nu ne-am mai văzut, el a plecat în nenumărate turnee, iar eu am ajuns aici. În emisfera australă.
Habar n-aveam că există o carte cu titlul Unchiul meu! Răzvan o avea de mic copil, "era cartea mea de suflet, pisi". A apărut la editura Junimea în 1971 (Răzvan nici nu era născut atunci), "în româneşte de Ştefan Camillian". E subintitulată "roman", dar este - de fapt - novelizarea filmului lui Tati. E prima novelizare pe care am citit-o la viaţa mea; ba chiar, am citit-o de două ori (o să vedeţi de ce)!
Numele lui Jean-Claude Carrière este - sau ar trebui să fie - cunoscut tuturor cinefililor, el fiind scenaristul ultimelor şase filme ale lui Buñuel, dar şi al unor titluri importante din filmografiile lui Brook, Forman, Oshima, Schlondorff, Wajda... Nu ştiam, însă, că s-a "pretat" la novelizarea filmului lui Tati (se pare că există şi o Vacanţă a dlui Hulot semnată Carrière!); e de-nţeles, se simte - la fiecare pagină - cât de mult iubeşte filmul ăsta. Un detaliu în plus care face această carte atât de preţioasă (a fost pentru Răzvan, acum e pentru mine): este ilustrată cu desene de Pierre Etaix - cineastul care a colaborat cu Tati la Mon oncle. Doar coperta este, din păcate, producţie românească - semnată Viorel Burlacu (?); şi pe vremea aia, nişte tovarăşi de la marketing s-au gândit - probabil - că un desen de Pierre Etaix "nu vinde", aşa că l-au însărcinat pe tov. Burlacu să ilustreze coperta... Iar rezultatul - colorat - este că naratorul, micul Gérard, seamănă cu un Lolek (sau Bolek) vioi şi cretinoid, iar unchiul, dl Hulot, e un fel de umbră chinezească expresionistă care aduce mai degrabă cu Totò (comicul italian) decât cu Tati.
Cartea urmează, pas cu pas, peripeţiile din film, iar ilustraţiile lui Etaix sunt aproape nişte storyboarduri. Povestea repovestită de Carrière la persoana întâi: ceea ce în film este distanţă impersonală (adică distanţa personală a lui Tati) aici a devenit punctul de vedere al puştiului (Gérard). Ceea ce, în film, era cadru laconic-revelator - în stilul lapidar al acestui mare elegant care a fost Tati - ajunge, în carte, prilej de consideraţii, rememorări etc. de câte-o frază, paragraf sau pagină întreagă. Un exemplu: "Îndărătnic praf, duşman de altă dată al mamei mele... De unde-ar mai putea izvorî? Ce duh rău îl răspândea, oare, într-o casă atât de modernă, în timp ce oamenii îşi dormeau somnul? Praf încăpăţânat, sprinţar, mici grăunţele galbene care se zbenguiau în soare... Mama mea nu avea niciun pic de milă pentru această jucăuşă pulbere aurie." Nu ştiu cum sună, în original, textul lui Carrière; "în româneşte de Ştefan Camillian" sună ca un fel de Robinson Crusoe meets Nică a lui Ştefan a Petrei.
Sigur, unele lucruri au dispărut complet în versiunea novelizată. Cum să descrii gagurile vizuale de geniu marca Tati?! E cazul acelui cadru uluitor în care părinţii - fiecare în dreptul uneia din cele două ferestre rotunde de la etaj - urmăresc, noaptea, mişcările suspecte din grădină, cele două siluete negre pe fundal luminos părând pupilele unor ochi care privesc când la stânga, când la dreapta... O imagine face cât o mie de cuvinte. în cazul lui Tati, imaginea - cu atât mai laconică - ar avea nevoie de pagini întregi de descrieri amănunţite.
Ce mi-a plăcut mie mai mult şi mai mult în această carte (pe lângă faptul că există, deci, şi că Răzvan mi-a trimis-o tocmai aici, în Pampas, iar eu am luat-o cu mine până în Patagonia şi în Ţara de foc!) este - culmea - tocmai traducerea "în româneşte de Ştefan Camillian". Am citit-o, spuneam, de două ori (n-are decât 165 de pagini format mic, cu ilustraţii cu tot) pentru că voiam să verific un cuvânt pe care nu-l ştiam şi nu mai ţineam minte la care pagină apărea. "Un bătrânel (...) voia să duruie puţină apă ghivecelor cu flori ale portăresei." Aţi înţeles, da? "Să duruie". Habar n-aveam ce înseamnă. Nici acum nu ştiu...
Dar preferatul meu este "peticarul". Este unchieşul care apare când şi când, conducând o căruţă trasă de cal în care căra tot felul de vechituri. Dacă unchiul Hulot este vedeta atemporală a filmului, unchieşul cu căruţa este cameo-ul unui Timp care-a dispărut.