Bucurii și necazuri (scrisoarea unui semi-centenar)

Dragă Răzvan,
deci am împlinit o vîrstă...

Faptul nu ar fi alarmant în sine dacă el nu ar veni la pachet cu o percepție tot mai nefavorabilă asupra "băbătiilor", "moșilor" etc., atît de răspîndită în youth culture-ul ce ne înconjoară. Se spune că "40 is the new 30", "50 is the new 40" ș.a.m.d. Dacă o spui chiar tu, care ai împlinit vîrstele respective, e un fel de wishful thinking - de îmbătare cu apă chioară. Dacă o spun ceilalți, e ca o bătaie pe umăr consolatoare. Oricum ai da-o, ideea de bază e că nu e bine - singurul lucru bun e să crezi (sau să te prefaci) că ai altă vîrstă, neapărat mai jună.

N-o să repet și eu clișeul ăla cu "nu mă simt deloc ca la 50 de ani": am zile în care simt că am chiar mai mult. Ce vreau să spun, apropo de această "bucurie" pe care mi-o face viața, este că - de mic - am vrut să fiu mai mare. Mai bătrîn! Probabil că asta e banal pe la 7-10-14 ani. Și nu prea o mai spui cu toată gura pe la 35-40-45. Vorba aia: don't speed up things, bătrînețea vine oricum! (lol)

Dar povestea e-n felul următor: mă pasionează că îmbătrînesc! E un fenomen nou, necunoscut, pe care sînt fascinat să-l savurez... (Oricum, tabieturile mele "de moș" - trezitul foarte devreme dimineața -, apoi hachițele și lipsa de răbdare cu toate "junismele" care descoperă apa caldă mă vor fi pregătit serios pentru asta.) Uite, o să zic o chestie care sună ciudat în context (contextul fiind acea youth culture de care vorbeam), dar eu sper să sune potrivit de polemic și de provocator: e cool să îmbătrînești. Pe bune! O să vezi și tu ;-)

Mai ales atunci cînd ți se oferă cadou, chiar în ziua cînd treci oficial - cu arme și bagaje - în "clubul celor de 50+" (cum mi-a scris, încurajator, Tim Nădășan), un curcubeu cît toate zilele (mă rog, cerul). Eram destul de anxios că ploaia o să-mi descurajeze invitații la Tati, parcă și vedeam o sală pe jumătate goală (sau pe jumătate plină, dar jumătatea goală pare întotdeauna mai plină) și mă pregăteam să sufăr în consecință. Cînd am plecat de acasă eram, deci, "adîncit în gînduri" și cu ochii-n asfalt, ca să evit bălțile lăsate de ploaie (mai picurau stropi răzleți). Am primit însă un sms de la Ioana (Pârvulescu): "Leo, ai un curcubeu cît toate zilele de ziua ta!" Ajung în Piața Cantacuzino, ridic ochii spre cer și - UAU, chiar era, și chiar era "cît toate zilele"! L-am pozat din mai multe unghiuri - iată și dovada -

și, sărind peste băltoace, am traversat Parcul Ioanid gîndindu-mă că deh, asta e, nu voi avea invitați, dar măcar am avut un curcubeu à la "president Bush"...

Prima cu care m-am întîlnit a fost Luminița Gheorghiu, care mă sunase cu un sfert de oră înainte (încă ploua în draci) să-mi spună că e în mașină, dar că nu poate să iasă, așteaptă să se oprească ploaia. Și ploaia s-a oprit, în mare, tocmai cînd traversam Bd. Dacia, iar ea cobora din mașină. Cînd am ajuns pe trotuarul celălalt, din fața Institutului, au apărut și Liviu Ornea cu soția sa, Lidia, și imediat Anca Mizumschi - cu care mă tot întîlnisem săptămîna precedentă (lucrează la doi pași de mine) - și care nu știa că era ziua mea. "Nici nu trebuie", i-am zis, "vroiam doar să vezi filmul!"

În dreptul intrării în curte era o baltă uriașă - nicio problemă, le zic, follow me, intrăm pe cealaltă poartă. Cînd să intru, cine venea în spatele nostru? Ioana! "Am făcut poze cu curcubeul!", îmi zice ea. Și eu!, îi zic eu. Pînă să apucăm să ne pupăm, vedem un jeep care intra în curte. Mi se face cu mîna dinăuntru, dar nu disting nimic din cauza parbrizului. Apoi parchează și din ea coboară Hanno Höfer (cu soția și el). Nu trece nici un minut și intră / parchează Radu Teodorescu. Îi îmbrățișez pe toți și mă opresc cu Ioana să mai pozăm curcubeul. ("CurcuLEO", îmi trimite pe sms Reli Mocanu a doua zi...)

În fine, ajung în fundul curții, unde aștepta o mînă de oameni. Eh, zic, nu-i rău: e ca la filmele Institutului. Dar cînd intru în sală - sala, pe sfert plină! Încep să sărut în stînga și-n dreapta, începe să plouă cu cadouri ("Și v-am zis să nu-mi aduceți nimic!"), după care chiar mi se rupe filmul pentru că un șuvoi de invitați începe să se scurgă în sală. Proiecționistul (nu e cel care mă știe, e un nene mai supărat) îmi zice că "la fix începem"... La și cinci, îl conving eu. Și, fix la și cinci, filmul începe - cu sala aproape plină și oameni care încă-și mai caută locuri. Eu rămîn la ușă, căci încă mai văd venind lume - Oana și Tudor Giurgiu, apoi "blocul" (Chiri, Ana Maria Sandu, Mihai Grecea), la urmă Ada și Alecu Solomon cu ambii copii (e și ziua lui Marc, fiul cel mare, așa că-l felicit).

OK, deci am ratat genericul. Îmi găsesc un loc la marginea unui rînd, cu Genua (Eugenia Vodă) în spatele meu. După nici cinci minute apare și Cristina Corciovescu, care se așază lîngă mine. Și-ncepem să rîdem - tonul e dat.

Îmi doream imens să revăd Mon oncle, e unul din filmele mele de suflet. Dar nu vroiam să-l revăd pe dvd, ca pe toate celelalte: vroiam să-l revăd pe ecran mare, de pe peliculă! Ăsta era cadoul pe care vroiam să mi-l ofer de ziua mea. Așa că mi-am chemat prietenii să-l (re)vadă împreună cu mine. Și prietenii (majoritatea) au venit. Unii nu erau în București, m-au sunat să se scuze. Alții au încurcat ziua... Acum, sincer, nu știu ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi venit chiar toți: ar fi prins "decît" locuri în picioare! Maică-mea mă-ntrebase: Cîți ai invitat? Da' eu mai știu?! Cum, dragă, să nu știi!? s-a speriat ea (care n-a mai venit). Adevărul e că avea dreptate: ar fi trebuit să știu numărul, măcar aproximativ, pentru catering.

Pînă la urmă, a ajuns și șampania - numai că a fost o nebunie cînd s-a terminat filmul! Nenea de la catering m-a sunat fix pe genericul de final (nu l-am văzut nici pe ăsta), ies, afară ploua cu spume... Luminița și Antoine Bagnaninchi stăteau pe treptele de la ieșire, adăpostiți, iar eu îl căutam disperat pe nenea ăla, care mă căuta disperat pentru că nu știa unde să pună mesele. Păi să le punem înăuntru, îi zic, că plouă! Bine, zice el, și se duce să le scoată din mașină.

Doar că, înăuntru, lumea care nu apucase să mă felicite blocase ieșirea, perspectiva de a strecura mese printre ei cădea lată... Atunci îmi aduc aminte că văzusem două corturi, destul de măricele, în celălalt colț al curții Institutului. Îi zic lu' nenea, Punem mesele acolo iar lumea, între timp, să se ducă pe terasă!

Zis și făcut - numai că nenea proiecționistu, la fel de amabil, îmi zice: Eu tre' să închid, că altfel nu mai prind autobuz... Da' cadourile le lăsați aici?! (masa era plină de cadouri, ce-i drept). Păi, zic, are ceva dacă le iau mîine? Faceți cum vreți, da' io nu le-aș lăsa că pot să dispară. Altă dandana! Du-te, caută pe cineva să mă ajute să le scot din sală, îi găsesc, începem să le mutăm afară, tot sus pe trepte (acolo au stat pîn-am plecat - și n-au dispărut...), apoi du-te și caută pe cineva cu mașina, să mă asigur că am cu ce să le duc pînă acasă - îl găsesc pe Hanno, ura.

După ce termin și cu mutatul cadourilor pot să mă alătur, în fine, invitaților...

Dintre toți cei de față, doar trei fuseseră și la "Dirty Thirty", party-ul meu / bal mascat cînd am împlinit 30 de ani: Reli Mocanu și Angela și Andrei Oișteanu. (Cine-party-ului de acum i-am zis "Sifty Fifty".) Cu care mă pozez, sub cort - mai apar Thomas Ciulei și un sfert din Alexandra Gulea, cu cadrajul lui Andrei care a făcut poza,


iar Angela îmi trimite a doua zi una din pozele de-acum 20 de ani:


Ei nu prea s-au schimbat, eu da. Dar, cum spuneam, mie-mi place schimbarea: cum ar fi fost să arăt la 50 ca la 30?! OK, la 30 nu arătam ca la 30, dar sper că la 50 arăt și eu, în fine, ca un adult în toată firea: matur, responsabil, blabla.

Măcar în poze.

De ce am ales Mon oncle de "mon Tati" e simplu: pentru că îl ador. Îl văzusem cînd eram adolescent, la Cinematecă, într-o copie alb-negru, apoi l-am mai văzut o dată pe dvd (în culori, normal) și-mi doream enorm de mult să-l revăd și în culori, și pe peliculă! Este, cred, cel mai bun film al lui Tati după Playtime (care este capodopera sa) - de altfel, a luat Oscarul pentru film străin în '58 și un premiu la Cannes. Revăzîndu-l, am fost uluit cît este de actual - și de cît de vizionar a fost Tati! Anticipează cu fix 10 ani The Party al lui Blake Edwards, iar "trilogia" sa modernă (Mon oncle, Playtime, Trafic) poate fi văzută (și) ca un fel de Antonioni "virusat" de burlesc...

Am citit o biografie a lui Tati (de Jean-Philippe Guerand) apărută în 2007 și cumpărată recent de la Jeu de Paume, din care am aflat o poveste absolut incredibilă - un fel de "telenovelă istorică": bunicul său, prințul Dimitri Tatischeff, era general și fusese trimis ca atașat militar al Rusiei țariste la Paris; acolo a cunoscut o femeie simplă ("roturière", cum zic franțujii) cu care a făcut un copil - un băiat, Emmanuel; prințul a murit imediat după nașterea copilului, iar familia lui din Rusia a considerat nepotrivit ca el să fie crescut de femeia aceea în Franța, așa că l-au furat pe micuț și l-au dus în Rusia; mama nu s-a lăsat păgubașă, s-a dus în Rusia, s-a angajat ca guvernantă la Sankt Petersburg (unde trăia familia prințului) și a-nceput să-ntrebe în dreapta și-n stînga, aflînd tot ce avea nevoie să știe; apoi a furat - la rîndul ei - copilul și l-a adus înapoi la Paris!!

Dacă nu era toată această poveste rocambolescă, Jacques Tati(scheff) nu s-ar fi născut la Paris, în 1907, ca fiu al lui Emmanuel (copilul furat de colo-colo) și al unei olandeze, italiancă după mamă. Cine știe ce soartă ar fi avut tatăl, Emmanuel, în Rusia pe cale să devină URSS?... Ca aristocrat, posesor al unei averi uriașe, ar fi putut muri la Revoluție - sau ar fi emigrat, ca tot rusul alb, la Berlin (vezi Nabokov) sau direct la Paris, unde șansele de a o cunoaște pe Marcelle (mama lui Tati), după 1917, ar fi fost egale cu zero: Marcelle, de bună seamă, ar fi fost deja căsătorită cu altcineva (poate un olandez) și, probabil, mamă a unui copil - sau mai mulți - care n-ar fi fost, niciunul, Jacques Tati...

Pare o poveste à la Fata din casa vagon a Anei, cu titlul schimbat în "Băiatul din vagonul de tren Paris-Sankt Petersburg și retur".

Pe 25 iunie 2009 a murit Michael Jackson, vestea a fost atît de buimăcitoare încît, deschizînd laptopul în dimineața aceea și citind, pe Yahoo, "Michael Jackson Dies", am stat cîteva zeci de secunde cu titlul în față nereușind să procesez informația... cum adică "dies"?!

Apoi, lucrurile s-au așezat precum piesele unui puzzle. Oricît de tragică, moartea aceasta părea mai degrabă actul final al unei povești pe care o anticipam subconștient - we could see it coming... Michael, l'enfant prodige - și poate terrible - al showbizului, nu putea să moară decît prematur, șocant, "neașteptat", confirmînd dintr-un foc și o întreagă mitologie live fast, die young, și setea de senzațional a unei mass-medii devenite ea însăși "showbiz", "infotainment", ahtiată după rating și știri-bombă. Michael a fost ucis, tragic, de cultura competiției în care a fost crescut și-n care a trăit toată viața. De cerințele tot mai mari ale publicului (care așteaptă ca un artist să se "autodepășească" la modul irațional și continuu), ale managerilor, ale mass-mediei și ale star-systemului De presiunea inumană de "a-și face comeback-ul", de "a reveni în top", (re-re-re-)"confirmînd"...

Toate astea se plătesc - cu pumni de pastile luate de trei ori pe zi, cu energizante și tranchilizante și anti-depresive. Michael a fost ucis de ceea ce a ucis-o și pe acea tînără româncă workaholică, acum cîțiva ani: cocteilul fatal muncă + surmenaj. Cu, așa cum spuneam, acea presiune inumană care pune capac atunci cînd ești un "megastar". Footage-ul arătat în buclă, pe toate televiziunile, cu Michael repetînd pe scena de la Staple Center din Los Angeles, ne descoperea un artist - chipurile "în mare formă" - pregătindu-se pentru moarte... ca un "antrenament" pentru ea, care rîdea în culise. O ciocnire între două trenuri de mare viteză: religia über-performanței, intrînd în plin în tunelul-fără-sfîrșit unde aștepta un bloc de marmură neagră. Un bloc nimicitor, superviteză încremenită.

Michael a murit ca Diana, "prințesa inimilor", și ca James Dean: într-un accident. O coliziune frontală a Vieții cu limitele ei, pe care cei care trăiesc la viteze amețitoare nu le află decît mult prea tîrziu. Dar am mai observat ceva: oamenii care trăiesc o bună parte a vieții sub ochii publicului, cu imaginea reluată în serie și panoramată worldwide - starurile planetare, cum au fost Dean, Diana și Michael - au parte, adesea, de morți tragice, brutale și neașteptate... Ca și cum mass-media, care s-a hrănit din ei cît au trăit, trebuie potolită one more time, adjudecîndu-și "ultima bucățică" și transformînd-o în festin grandios.

Lena a murit discret așa cum a trăit. A fost cea mai bună prietenă pe care o aveam la Dilema - cu ea și cu Cosașu petreceam ore întregi la telefon, povestind cîte-n lună și-n stele... În plus, eram și vecini: ne vedeam la redacție, după care ne mai vedeam și la ea acasă. Rîdeam de aceleași lucruri. Ne plăceau și ne enervau aceleași chestii. La un moment dat, în folclorul redacțional, ne-am zis "Leon și Lena".

Cînd s-a îmbolnăvit Sandu, soțul ei, am început să răresc vizitele. "Poți să vii că nu se ia, să știi!", mi-a spus ea o dată, dojenindu-mă cu acel umor pe care sper că l-a luat și dincolo. Apoi, cînd a aflat - după un an - că are exact aceeași boală ca și el (care se prăpădise între timp), Lena a suportat cu un stoicism demn reluarea piesei... (Aveam să aflu, după moartea ei, că părinții ei muriseră exact la fel, exact în aceeași ordine și de aceeași boală.) Pentru cine-i citea comentariile excepționale din Dilema sau Adevărul, informația-tabu că ar fi suferit de vreo boală, și încă una incurabilă, ar fi părut o glumă de prost-gust: profesionismul ei era intact, la fel de intact ca și luciditatea pe care avea să și-o păstreze pînă-n ultima clipă.

Lena a fost genul acela de minte despre care se spune, pe americănește, că "îți vine să o sorbi". Inteligența era singurul lucru care conta - pe lîngă tandrețea pentru cei care o meritau. Vorba ei era casantă, verbul era aforistic. Iar intuițiile îi erau infailibile.

A avut, spuneam, discreția de a se stinge tăcut, "ca o lumînare" cum se zice în popor. De fapt, din clipa în care a aflat că suferă de acea boală teribilă, cred că a "făcut ce era de făcut" (toate acele analize și radiografii și "terapii" care sînt apă de ploaie) mai mult ca să nu-și contrarieze medicii și prietenii - sau, mai ales, pentru a nu-și lua rămas-bun de la noi în vreun fel dramatic, ca o lovitură de teatru: era mult prea lucidă ca să nu știe că ața nu putea fi întinsă prea mult (un an, poate...) și că solitudinea în care te scufunzi atunci cînd primești un "deadline" definitiv - ca un condamnat la moarte - este la fel de intransigentă precum acea condamnare. "Viața" pe care o mai furi, din acel moment, este doar o concesie făcută celor din jur - o ultimă eleganță: aceea de a dispărea în vîrful picioarelor.

Am primit vestea stingerii ei la două zile după ziua mea, dar ea murise - de fapt - chiar a doua zi, seara. Cum să nu mă gîndesc că faptul de a nu muri chiar de ziua mea - de a amîna, fie și cu 36 de ore, scadența finală - va fi fost, din partea ei, încă un gest de tandrețe?... Am primit acel telefon, era în dimineața zilei de 30; știam dinainte că urma să-l primesc - că suferința ei era pe terminate. N-am putut să plîng. Lena tot plecase parcă, puțin cîte puțin, lună de lună, iar vestea aceasta părea mai mult o scrisoare îngălbenită de anotimpuri peste care bătuse soarele și plouase, ștergînd unele litere.

S-a instalat însă, în mine, un gol paralizant. Era poate densitatea prezenței sale în viața mea, care brusc se evapora iar eu nu aveam puterea să o rețin. Sau era, deja, amintirea ei, care-și schimba starea de agregare: devenea imperceptibilă, ca un vis pe care l-ai trăit intens și care, dimineața, își ia zborul, mutîndu-se în memorie și descoperind acel loc din inimă care - cu timpul - știi că se va umple la loc ajungînd să aibă aceeași greutate ca și prezența celui pe care l-ai visat.

Am început să caut pe net informația morții ei, ca și cum trebuia să mă conving că lucrul acela se întîmplase - era un fapt obiectiv. Cuvinte, date, fotografii... Lena nu era acolo. Am recitit ultimele ei comentarii: i-am regăsit inteligența tăioasă. Și atunci, dintr-o dată, am nimerit - trecînd de la un link la altul ca și cum ar fi fost niște liane deasupra unui hău - pe un blog, cel al lui "Pobby". Era o postare cu un titlu simplu: "Adio". Era vorba despre ea. Iar acolo, la sfîrșit, era și o poză - o poză cu Lena, pe care nu o mai văzusem niciodată. Iar în poza aceea era, în sfîrșit, ea. Și eu am început să plîng - să plîng fără să mă mai pot opri, fără să vreau să mă pot opri, pentru că era ca și cum Lena era încă în viață, acolo lîngă mine, ca și cum nimic definitiv nu s-ar fi întîmplat și aș fi putut să-i spun o prostie care s-o facă să rîdă așa cum știa ea să rîdă - cu poftă. Era ca și cum s-ar fi deschis, brusc, un prezent pe care lacrimile mele se încăpățînau să-l vadă "trecut"...


Cînd am mărit fotografia, am văzut că acea carte care era deschisă în fața ei era a unui prieten comun și că se chema Spatele omului. Presupun că poza fusese făcută la lansarea ei; nu fusesem, nu o citisem. Cînd lacrimile s-au uscat, mi-am adus aminte că, în Proust, naratorul este podidit de plîns atunci cînd se apleacă să-și încheie o gheată și imaginea bunicii lui îi revine în mod neașteptat, printr-un capriciu al memoriei. Iar în Barthes, în La chambre claire, există ceva analog referitor la fotografie: acel "punctum" - un fel de vibrato al imaginii nemișcate. Fotografia de pe blogul lui Pobby era acel vibrato, ca o aplecare a prezentului pentru a "lega" trecutul.

"Spatele omului" este Moartea, pe care nu o vedem niciodată. Lena se întorsese o ultimă oară, mișcînd paginile tuturor cărților citite de ea, pentru a lega privirea mea de acel dreptunghi plin de semne, la-nceput ezoterice, apoi brusc familiare, și a o regăsi. Și am regăsit-o.