Fler - The Ghost Writer

Nu poate fi uşor să faci un film "de gen" (adică un film care să folosească repertoriul şi să urmeze convenţiile unui anumit gen - în cazul de faţă thriller politic). În primul rând, apare o contradicţie pentru un regizor de clasă între ideea de a urma nişte convenţii, o "reţetă" şi argumentul, decisiv pentru un film bun, de a merge pe un drum "al său", de a improviza, de a provoca, de a fi "non-convenţional". Dar chiar este asta o contradicţie? Pentru Roman Polanski, s-ar putea să nu fie. La cei 76 de ani ai săi şi peste jumătate de secol de muncă în cinema, Polanski s-a impus atât ca un autor personal, original, iconoclast (precum debutul său în lung-metraj, Nóz w wodzie / Cuţitul în apă, sau horror-ul psihedelic Repulsion, despre căderea în nebunie a unei tinere frigide), cât şi ca un bun executant al filmelor de gen (thriller-ul hitchcock-ian Frantic sau noir-ul Chinatown). Atunci când face un thriller convenţional, ceea ce îl deosebeşte de alţi regizori este flerul alegerii locurilor de filmare, al actorilor şi sugestia imaginii. Aplică stilul hitchcock-ian în propriii săi termeni. Explorările unor genuri comerciale (precum thriller-ul) făcute de Polanski sunt nişte hibrizi între convenţionalismele inerente şi un stil personal, un meşteşug dobândit în ani şi ani de exerciţiu.

În The Ghost Writer / Marioneta, ultimul său film, este vorba despre un "scriitor-fantomă" (Ewan McGregor), un anonim care adaptează memoriile unor personalităţi pentru a le face mai incitante. Ultimul comision şi-l ia din partea unui fost prim-ministru al Angliei, Adam Lang (Pierce Brosnan) după ce (fatalitate!) predecesorul său murise înecat. Cazul este clasat drept sinucidere însă (fatalitate!) McGregor află că anumite detalii precum curentul apei fac imposibil un asemenea scenariu. Soţia "fidelă" a politicianului se dovedeşte o vampă fără prejudecăţi care îl seduce pe scriitor, implicându-l în (fatalitate!) un scandal media despre predarea din partea lui Lang către CIA a unor terorişti islamici. Această serie continuă de fatalităţi ar putea părea comică la un moment dat pentru spectatorul ce a vizitat deja aceste locuri, însă reuşitele lui Polanski o dispersează cu inteligenţă şi umor. Un oraş pustiu, noaptea, înainte de o furtună? Chiar în acel moment, Polanski îi pune în gură lui McGregor o butadă care arată clar că e 100% conştient de aceste trucuri iar noi râdem împreună cu el. Hitchcock nu ar fi putut s-o facă mai bine.

O altă reuşită a lui Polanski este atmosfera. Subtilitatea imaginii şi a muzicii atinge chiar unele coarde expresioniste. De pildă, locul în care s-a retras Lang, o bucată cufundată în nisip a unei insule din apropierea New York-ului, contrastează cu vila sa ultra-modernă, iar cerul mereu cenuşiu, care îşi răsfrânge nuanţele asupra aparent nesfârşitei plaje, dă note sumbre. Prima întrezărire a reşedinţei Lang are ceva din căutătura sinistră cu care e explorată casa Bates din Psycho. De acord că imaginea cenuşiu-întunecată este arhicăutată de orice regizor ocupat cu un asemenea thriller, însă nu toţi au flerul lui Polanski - ei o folosesc în general papagaliceşte, pe când Polanski dezvoltă o clară unitate a imaginii cu decorul, integrându-l excelent în coloristica relevată de cameră (griul decorului exterior se îmbină consecvent cu albastrul-gri-brun-închis al casei în care se petrece o bună parte din acţiunea filmului). Este, deci, o chestie "de-a casei" (Hitchcock probabil nu ar fi căutat un asemenea "naturalism"). În film are loc şi o urmărire cu maşini: după toate convenţiile, la un moment dat, în oglinda retrovizoare a eroului aflat în investigaţie, apare (fatalitate!) o maşină neagră, insidioasă. Hitchcock probabil ar fi filmat o asemenea urmărire cu nerv (precum în North by Northwest), însă Polanski rămâne consecvent montajului său lin, calm, cultivat până atunci. Poate că, de fapt, asta este cea mai mare reuşită a regizorului septuagenar: o oarecare de-spectacularizare a acestor premise senzaţionaliste, însă şi a mijloacelor cinematografice. Căutarea adevărului despre crima din The Ghost Writer este făcută "ca la carte", însă investigaţia se pierde printre numeroase detalii mai mult sau mai puţin relevante, iar răspunsul final este imprecis (poate să fi fost ordonată de Lang, poate de soţia sa). Indiciile unei conspiraţii nu "ţipă", ci se aud mai degrabă în surdină, sunt ţinute sub control: da, intrarea în politică a unui om precum Adam Lang este pusă sub semnul unor manevre murdare (recrutarea sa de către CIA), însă ce anume s-a întâmplat ca urmare a lor nu are concreteţe. Filmul întreţine un sentiment vag conspirativ, misterul în sine fiind mai degrabă amânarea repetată a unei "dezvăluiri şocante" (ceva ce Polanski a mai făcut şi în Rosemary's Baby, care abunda în detalii ameninţătoare şi o stare generală de nelinişte). Când, în sfârşit, detaliul şocant apare (ambiguizând abil ideea adevăratei puteri), tot mai lasă în urma o serie de întrebări care să fixeze, odată pentru totdeauna, cine-ce-cum-ul. Praful de ironie al finalului, în care manuscrisul lui Lang se împrăştie în vânt, demonstrează din nou abilitatea lui Polanski de a masca senzaţionalismul gratuit.

Personajele în sine, precum politicianul veros, sigur pe sine, rigid carismatic sau soţia misterioasă şi intrigantă nu sunt privelişti noi în peisajul thriller-ului, însă flerul actoricesc salvează, din nou, filmul. Politicianul veros este jucat cu un dandy-ism ermetic, calculat, de Piece Brosnan (care se leapădă abil de aura 007), iar nevasta, de către Olivia Williams, glacială şi discretă. Păcat, însă, că McGregor rămâne destul de blocat în stângăcia nedumeritului-prins-în-binecunoscuta-conspiraţie. Poate că nu îl ajută foarte mult nici felul în care Polanski refuză sistematic comentarii care ar transforma filmul într-o dramă despre anonimitate sau talent, păstrând doar unele referiri fugitive ("Nu ai dorit niciodată să fii o politiciană adevărată?", o întreabă la un moment dat personajul lui McGregor pe soţie; "Tu nu ai dorit niciodată să fii un scriitor adevărat?", vine, maliţios, răspunsul).

Dar, una peste alta, aş zice că e mai bine aşa. Numai un regizor ajuns la un asemenea craftsmanship al meseriei sale şi-ar permite să refuze o atare dramă în favoarea unui film de gen. După toate aparenţele, arsenalul său funcţionează la fel de bine în contextul unei conspiraţii ca şi în cel al unei drame despre identitate (ce ar fi putut să fie The Ghost Writer). Unii vor dori mai mult. Alţii vor fi mulţumiţi de acest studiu pedant despre estetica şi mijloacele de exprimare ale unui gen consacrat. Nu zic că The Ghost Writer este unul din filmele cele mai importante ale lui Polanski, însă excelează prin fler, iar umorul dovedit atunci când îşi pune personajul politic în situaţia de a nu putea călători decât în câteva ţări din lume (referire la sine, constrâns să rămână în Elveţia ca urmare a scandalului despre molestarea unei minore) nici nu ştii dacă să-l iei ca dulce sau ca amar... Probabil în ambele sensuri.