Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Waltz with Bashir

This is not a love movie - Waltz With Bashir


Man.In.Fest, martie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe cine ar putea să mai impresionze un alt film despre război? Când în fiecare zi auzim despre alţi morţi, răniţi, atentate, crime politice sau religioase pe care le tratăm deja ca obişnuinţă?

Waltz with Bashir e filmul despre care, dacă ai lăsa pe cineva să-ţi facă un rezumat, poate ai fi sceptic. "Aha, puţină psihanaliză, puţină iarbă, şi ceva masacre". Fiecare din acestea par deja istorie. Foucault spunea că marea obsesie a secolului XX a fost istoria: fie că e vorba despre cea a sexualităţii, a nebuniei sau pur şi simplu Istoria, cu majusculă, oamenii încearcă să pună în ordine o cauză şi un efect. Sau nici măcar: poate doar să vadă de departe ce se întâmpla atunci. Dacă privim aşa, atunci Waltz with Bashir e un alt film despre istorie.

Doar că nu e documentarul care plictiseşte prin date tehnice şi imagini şocante. Imaginile, multe sub formă de flashback, suprarealiste uneori, miră prin tehnică. Cele înapoi în timp sunt de cele mai multe ori pline de energie, în contrast cu prezentul dominat mai mult de discuţii despre psihicul uman şi amintiri povestite pe îndelete, în timp ce cei doi îşi pasează un joint. Dialogurile regizorului sunt doar cu câte o persoană, pe rând, ca şi cum nu ar fi fost dorită sau acceptată o reuniune a mai multor participanţi la aceeaşi luptă. Pentru că, se ştie, dacă deschizi cutia Pandorei, ce surpriză plăcută ai putea să ai?

Nu trebuie mult ca filmul să te prindă, imediat după primele imagini cu câinii alergând şi lătrând, intri în visul repetitiv al unui prieten al regizorului Ari Forlman.

E momentul în care Forlman realizează că nu-şi aminteşte dacă a participat la masacrele de la Sabra şi Shatila, deşi, teoretic, atunci era soldat. Dar filmul nu începe ca o căutare, ci regizorul e mai degrabă intrigat de visul acestuia care, la fel, participase la război, dar nu-şi amintea decât că omorâse 26 de câini. Căutarea, în cazul acesta, ţine de masochism, memoria e blocată pentru a-l proteja de traumă.

Cei neobişnuiţi cu animaţia ar putea să aibă o senzaţie de distanţă, pentru că te îndepărtează de real, mai ales în momentele de maximă duritate. Lucru, pe de altă parte, de apreciat, mai ales dacă ne gândim la Discovery şi modul în care sunt prezentate acolo momentele istoriei, de tipul: "Să privim ca să nu uităm şi să nu repetăm!", bine îndesate pe gât, ca la lecţiile cu morală la sfârşit.

De acum, regizorul va merge să caute oameni cu care a luptat: ca într-un puzzle, încep să se aşeze piesele. El e naratorul. Parcă toţi vorbesc despre altcineva, nu se pot identifica cu cei care luptaseră. Evident, lejeritatea cu care bărbaţii ascultă muzică în tanc, pentru ca apoi să scape de cadavre par bizare privitorului. Toate pe muzica PIL, în combinaţie cu hituri ale anilor \'80, care ne aduc şi mai aproape de noi, în timp. Forlman amestecă apoi imagini din război cu cele cu fosta lui prietenă, singurul lucru din acea perioadă de care îşi aminteşte. Clubul în care merge şi oamenii care dansează par departe de război, un război pe care pare că nimeni nu şi-l asumă, iar soldaţii mai puţin ca oricine altcineva.

Îşi vizitează un prieten, care a vândut falafel în Olanda şi a reuşit să facă avere: poate e un schimb profitabil având în vedere că acolo poate fuma în voie. În contextul acesta, relaxaţi, află mai multe.

Visul ajută la bandajarea rănilor. Între real şi suprarealism, câteva momente devin dominante. De exemplu, un soldat fantazează în legătură cu faptul că, în timp ce vasul pe care se aflau el şi camarazii lui e bombardat, el se lasă dus pe sânul unei femei gigant, care pluteşte. În realitate, prietenii lui au murit pe barca în flăcări.

Animaţia îşi împlineşte aici rolul proiectiv, subliniind legătura între realitate şi coşmar. Imaginea recurentă cu tinerii care merg ca hipnotizaţi pe străile bombardate, sub un cer galben, murdar, e făcută să întrebi de care parte din cele două te afli. Ce e real şi ce e vis?

Una dintre imaginile cele mai puternice ar fi cea după care a fost dat şi titlul filmului: un soldat care păşeşte în mijlocul drumului, unde ar fi în plin vizor al duşmanilor, "valsând" în timp ce trage în toate direcţiile, pe o stradă pustie, ale cărei clădiri au pereţii plini de imagini cu Bashir Gemayel, preşedintele libanez asasinat. Doar că lejeritatea cu care o face uimeşte (probabil) şi inamicii, care nu îl lichidează. Pe timp de război, valsul e de neuitat, chiar dacă e cu arma.

Filmul nu pune accentul doar pe masacre. Experienţa războiului nu e atât una coşmarescă, cât mai degrabă suprarealistă. Masacrele de la Sabra şi Shatila, unde au fost omorâţi palestinieni fără apărare de către creştinii falangişti, sunt rezultatul.

Te simţi apărat mulţumită animaţiei, imaginea e trecută prin filtru, poţi să-ţi spui chiar că "asta nu s-a întâmplat, e doar un desen animat". Dar finalul rupe convenţia securizantă şi toată protecţia: cele câteva secunde cu femeile care bocesc pe stradă şi-şi dezgroapă familiile de sub dărâmături ne sunt cunoscute de la ştiri, sau din documentare, căci epilogul e realitate crudă. Animaţia nu mai e demult exclusiv o afacere pentru copii.

Waltz With Bashir, 2008
Regie: Ari Folman
Scenariu: Ari Folman
Voci: Ron Ben-Yishai, Ronny Dayag, Gadi Erel, Ari Folman, Dror Harazi.




 Toate articolele despre Waltz with Bashir


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andreea Chindriş


Alte articole

 Waltz with Bashir la Animfest 2008, Alin Ludu Dumbravă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer