iulie 2010
Predators
În Predator, filmul regizat de John McTiernan în 1987, un commando era trimis într-o misiune în mijlocul junglei amazoniene; misiunea era dusă la bun sfârşit, însă ameninţarea abia acum începea, deoarece grupul de luptători de elită erau vânaţi şi ucişi de o creatură de pe altă planetă (un "Predator"). Sunt conştient că există mulţi pentru care numai ideea în sine de "creatură de pe altă planetă", combinată cu ideea de luptă corp-la-corp între Arnold Schwarzenegger şi creatura respectivă, stârneşte o nevralgie puternică şi /sau o stare generală de ameţeală şi discomfort fizic şi mintal. Tot ce pot să spun este că, sincer, mie îmi cam pare rău pentru ei. Eu, unul, nu văd nimic nesănătos în a-l urmări pe Schwarzenegger caftindu-se cu prădătorul super-evoluat. Ok, nu e deloc elegant, iar Predator clar nu era un SF precum Alien, dar îl găsesc perfect sănătos pentru apetitul cinefil de gloanţe, fugăreală, masacru şi bătaie. Mi se pare precum pofta pentru mâncare grasă în defavoarea celei preparate de bucătari-şefi experţi în arta culinară, în restaurante de cinci stele. Pentru  întâmpinarea poftei acesteia poate veni o gamă variată de feluri - pe unele le savurezi voluptos, pe altele le găseşti inacceptabile.
 
Predator a fost descris de criticul de film american Roger Ebert drept un popcorn film însă, dacă asta era, atunci era unul neobişnuit de inteligent: adevăratul pericol apărea după vreo 20 de minute de împuşcături doar pentru a rămâne multă vreme neidentificabil, acumulând, în schimb, detalii din ce în ce mai explicit ameninţătoare (o viziune bizară în infraroşu, nişte zgomote şi voci umane receptate distorsionat, o mână care apucă un scorpion mort, scrutat curios cu privirea). Puţin câte puţin, primejdia se revela iar monstrul care o întruchipa era chiar una din cele mai ciudat-memorabile arătări de pe marele ecran. Lupta nu era tocmai egală (armele noastre păreau nişte pistoale de jucărie cu mesajul "BANG!" pe lângă armele vânătorului intergalactic, la fel cum, cu tot antrenamentul de rigoare, membrii commando-ului de elită păreau nişte absolvenţi ai Academiei de Poliţie), însă se baza după un anumit cod de onoare. Acesta este entertainment în cel mai competent sens al cuvântului, inspirat şi productiv, iar cine îşi permite să i se abandoneze cu siguranţă nu va strâmba din nas la climaxul bătăios (într-adevăr, nu la înălţimea thriller-ului dezvoltat minuţios şi inteligent până acolo).
 
Predators, al treilea film din serie, realizează, în primele 30 de minute ale sale, tot atâtea lucruri precum originalul. Filmul reuşeşte, în acest timp, aproape imposibilul: să transmită aceeaşi ameninţare, cu toate că am vizitat deja aceste locuri - ajungi să te temi din nou de un "ceva" pe care l-ai mai văzut, dar care totuşi pare "altfel", mai periculos, mai ucigaş. Există şi o excelentă scenă în care cele opt personaje eşuate fără să-si amintească cum în ceea ce e, după toate aparenţele, o junglă, încep să îşi dea cu presupusul despre cum au ajuns acolo: e un moment în care paranoia individuală devine paranoia colectivă iar ipotezele născute ajung comic de năstruşnice, ajutate şi de regia binevoitor-amuzată de acest delir, din sfera "suntem deja morţi şi aceste e iadul" (după cum spune personajul lui Danny Trejo, "Nu aveai nevoie de o paraşută să ajungi [în iad] ultima oară când am verificat"). Iar efortul pe care această regie îl depune ca să diferenţieze (oricât de superficial) aceste opt personaje între ele, este şi el cât se poate de onorabil (războinicii-roboţi din Transformers, de pildă, nu prea atingeau acest rudimentar model de diferenţiere - de cine-e-cine-şi-ce-face).
 
Dar de la un moment încolo, filmul numai onorabil nu mai este. Nu ştiu de ce, însă dezvoltatorul proiectului Robert Rodriguez şi regizorul Nimrod Antal, cinefili cu o evidentă afecţiune faţă de filmul original, par să se mulţumească preluând şi recosmetizând un pic elementele de acolo (decorul, creaturile, personajele de la negrul dur la fata latină şi la eroul rigid însă sufletist ş.a.m.d.). Cele "noi" care apar sunt ori inutile (o altă încrengătură de Predatori aflaţi în război cu cei deja cunoscuţi), ori tratate superficial (aceşti noi Predatori nu se disting de cei vechi decât prin faptul că au nişte căşti mai şmechere şi nişte feţe mai hidoase dedesubt) sau expeditiv (o navă extraterestră prăbuşită pe planetă). Aceasta din urmă este o trimitere directă la Alien, însă Antal şi echipa sar peste oportunitatea aceasta de a tachina un pic fanii celor două serii sau, pur şi simplu, de a stoarce câteva minute de mister despre originile sale sau extratereştrii ce au populat-o candva. Ceea ce pare să conteze pentru cei doi sunt vânătoarea şi înfruntările, însă, de la un punct anume, încep să arate cam jalnic (precum duelul dintre un Predator şi un om înarmat cu o sabie katana). Şi nici compartimentul tehnic nu le slujeşte foarte tare: de pildă, compozitorul John Debney adaugă modulaţii de chitară electronică peste trompetele furioase ale lui Alan Silvestri - e ca şi cum l-ai asculta pe Bernard Herrmann concomitent cu Pearl Jam.
 
Tot ceea ce se mai distinge din acest colaj de locuri familiare şi scene de acţiune din ce în ce mai stângace este apariţia scurtă a lui Laurence Fishburne - care din nou se desfăşoară pe ecran cu obişnuitul său umor şi cu exersată autoironie, este clar actorul cel mai conştient dintre toţi. Spre deosebire de Adrien Brody, care se strofoacă prin fiecare cuvânt pe care îl scoate să imite timbrul insidios al vocii noului Batman. Iar atunci când, în final, iarăşi se ia la bătaie cu unul dintre Predatori, e clar că nu mai funcţionează: prea mulţi prădători, prea puţin spectacol.

Regia: Nimród Antal Cu: Adrien Brody, Topher Grace, Alice Braga, Walton Goggins

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cro[email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus