Nişte cosaşi - Predators

Cîte un reprezentant al fiecărei rase umane e răpit de alieni, e bliţat cu creionul ăla şmecher al oamenilor în negru (soldaţii intergalactici din Predators nu-şi mai amintesc nimic despre răpire) şi e paraşutat pe o planetă străină, unde trăieşte un animal împrumutat din Avatar pentru rolul unui cîine şi unde mai vieţuiesc vreo patru predatori din filmul cu Arnold. Predatori ceva mai fresh, cu stilizare de 2010. În acel spaţiu extraterestru cerul e oleacă diferit de ce ştim noi de pe pămînt, e cărămiziu şi e plin de planete mari de tot. În rest, flora e ca pe pămînt, relieful e ca pe pămînt, metehnele-s ca pe pămînt.

Predatorii ăştia au chef de joacă, de unde rezultă că oamenii au fost aduşi pe post de ţinte mobile, precum cercurile de plastic pe care le arunca în aer sportivii care se antrenează la tir şi pe care le ochesc apoi şi le fac ţăndări. Intrarea în scenă a fiecărui personaj seamănă cu spectacolul coborîrii sportivilor în ringul de box. Fiecare soldat are o armă specifică pe care şi-o etalează din plin în prima sa apariţie pe ecran, după formula "eu sînt X, asta e jucăria mea!" Nikolai, rusul, are o mitraliera cu cinci sau şase ţevi, cum are şi Arnold la un moment dat în Predator din '87. Isabelle - lunetist de elită în forţele armate israeliene - are, cum vă şi aşteptaţi deja, o puşcă prevăzută cu lunetă cu laser. Cuchillo, membru al unui cartel al drogurilor din Mexic, are două carabine Uzi. Ofiţerul Mombasa din Frontul Revoluţionar din Sierra Leone are tot o mitralieră. Hanzo, membru al Yakuza are un pistol şi, pe la mijlocul filmului constatăm că avea şi o sabie de samurai. Iar Royce (Adrien Brody), americanul, cel-care-va-fi-căpitanul-grupului are o mitralieră cît toate zilele şi o minte brici. Cu ei mai e şi unul dintre cei mai periculoşi criminali din State şi un medic destul de fricos. Iar dacă îl socotim şi pe regizor, Nimrod Antal, care e maghiar, avem o adevărată echipă cu care să faci un Lost pentru iubitorii de Local Kombat. Pe care nu e greu să realizezi cine-l va cîştiga.

Odată prezentate echipele, începe joaca. Oamenii sînt urmăriţi de predatori, apoi predatorii sînt urmăriţi de oameni, apoi predatorii se urmăresc şi se căsăpesc între ei, oamenii nu se lasă mai prejos aşa că îşi sapă unii altora groapa. Totul suprasaturat cu ieşiri la rampă sclipitoare ale personajelor: cînd dau de o grămadă de cranii umane aşezate la baza unul stîlp totemic, personajul din Sierra Leone dă şi explicaţia - în zona sa, vînătorii adună trofee şi le expun în cel mai vizibil loc al tribului!

Nu prea veţi găsi vreo noimă în tot proiectul acesta, o alta în afara celei susceptibile de a crea spectacol. Cam ca în jocurile video cu bătăi, cu diferenţa că la cinema nu poţi apăsa două trei butoane şi să sari direct la acţiune. Aici trebuie să înghiţi şi tîmpeniile care pregătesc luptele, trebuie să parcurgi şi traseul care desparte o luptă de alta. Cea mai stupidă luptă din film e cea dintre membrul Yakuza şi un predator. Duel, japonezul cu o sabie, predatorul cu un cuţit de oţel pe care-l are montat pe încheietura mîinii. De la decor la mişcările personajelor în lupta asta cu arme albe, totul respiră un kitsch înfiorător, de bibelou cinematografic făcut la normă. Din păcate, trimiterile către episodul prim al seriei cu predatori (care încă e un spectacol pe cinste) nu au farmecul şi tăria de care ar fi fost nevoie pentru a transforma Predators într-o sărbătoare (sau o celebrare) a seriei. Şi ele transpiră acelaşi aer contrafăcut ca întreaga acţiune a filmului: în folosirea citatelor sau referinţelor nu vezi urmă de ironie, de surpriză, de insolit. Toate par montate în pelicula de faţă pentru că, teoretic, ar trebui să dea bine, fiindcă trăim timpuri postmoderne.