Anarhie - Get Him to the Greek

Judd Apatow a devenit o forţă în comedia americană: pe lîngă The 40 Year-Old Virgin, Knocked Up şi Funny People, pe care le-a şi regizat, el a mai produs succese ca SuperBad, Forgetting Sarah Marshall şi, cel mai recent, Get Him to the Greek. În acesta din urmă, Jonah Hill joacă rolul unui umil amploaiat de la o companie muzicală, care primeşte misiunea de a-l aduce de la Londra la L.A., pentru un concert, pe rockerul britanic Aldous Snow (Russell Brand). Cariera lui Aldous se află în declin de cînd, sub efectul unuia dintre atacurile acela de umanitarism africanofil profund narcisist cărora tind să le cadă victime superstarurile, a scos un clip intitulat "African Child" ("Ideea e că eu sînt un Hristos african alb venit din spaţiu."), pe care criticii l-au considerat aproape la fel de nociv ca războiul şi foametea. Dezamăgit, Aldous s-a apucat de droguri şi de băutură. Misiunea însoţitorului său este să-l ferească de ele, dar rockerul îl face lacheul lui: îl pune să-i ţină drogurile (în rect) pînă trec de paza de pe un aeroport, apoi îl pune să-i procure altele (implicîndu-l într-o înjunghiere), să consume alături de el, să consume şi alcool, să consume şi femei (dintre care una îl violează cu un vibrator: da, e genul ăla de comedie) - pe scurt, aproape că-i distruge viaţa.

Cunosc spectatori care au ieşit încîntaţi de la Nunta mută sau de la Le concert, dar care nu s-ar duce la o asemenea comedie, pe motiv că ea întărîtă tot ce e mai necivilizat în publicul său. Nu ştiu cît de răspîndită mai e această distincţie, dar cred că îndeajuns de răspîndită încît să merite un răspuns. În realitate e exact invers: umorul barbar-adolescentin marca Apatow, cu fixaţiile sale pe secreţii genitale, vomă şi excremente, nu e un pericol, pe cînd iluziile realizatorilor Nunţii mute sau ai Le concert, cum că ceea ce fac ei are mai mult ştaif, constituie unul. Adevărul e că Apatow are o conştiinţă artistică mult mai rafinată decît ale lor. E adevărat că filmele lui trag spre barbarie, dar ele fac din această atracţie tema lor; o dramatizează.

Sau, mai corect, dramatizează conflictul dintre două seturi rivale de aspiraţii: aspiraţiile către acele lucruri care pot transforma animalul de sex masculin într-un prieten, soţ şi tată responsabil; şi aspiraţiile contrare - regresive, transgresive, anarhice - de regulă, către o condiţie de eternă adolescenţă trăită în haită (cu scatofilia şi pornofilia aferente), iar, în cazul de faţă, către viaţa de star rock. În filmele lui bune, umorul scabros rareori pare fabricat mecanic, după o reţetă ("pentru că aşa cere publicul"); e expresia unei imaginaţii de tip adolescentin cu adevărat potente în porcismul ei. După cum nici "sentimentele frumoase" nu sînt introduse acolo pur formal, pentru că "dau bine", ci sînt puse la încercare - îşi cîştigă legitimitatea datorită asaltului la care sînt supuse. Atunci cînd Aldous le propune, ca terapie de cuplu, lacheului său şi prietenei lui furioase, sexul în trei, iar prietena e atît de furioasă încît nu zice nu, accentul cade pe disperarea lacheului confruntat cu distrugerea totală a bietelor lui aspiraţii către monogamie. Conflictul devine şi mai acut în momentul următor, cînd disperatul ia o decizie de sinucigaş şi se aruncă în anarhia absolută, începînd să-l sărute pe Aldous în timp ce acesta îi sărută prietena. Toate astea duc spre concluzia că Apatow e un autor serios, care, din contradicţiile lui personale, obţine combinaţii armonioase din punct de vedere artistic (în interiorul unui gen comercial).

Astea fiind zise, Get Him... nu e unul dintre cele mai bune filme produse de el. A fost scris şi regizat de Nicholas Stoller, care combină un pic cam după reţetă, reciclînd elemente care au fost lucrate mai bine în alte producţii Apatow. De pildă, relaţia dintre un om obişnuit şi un artist cam monstruos, care-l tratează ca pe un lacheu, a fost întoarsă pe mai multe feţe în Funny People. Însuşi personajul Aldous e preluat din Forgetting Sarah Marshall, unde a plăcut foarte mult publicului, în parte şi pentru că părea un om care nu s-a legat în viaţa lui la cap (neavînd nici vreun cap la care să se lege); era un narcisist perfect senin, un Hristos al sexului a cărui atitudine spunea: "Lăsaţi femeile să vină la mine.". Aici e mai puţin senin, dar rămîne o caricatură simpatică, strălucit lucrată pe detalii - de exemplu, accentul, care ba se vrea proletar, ba se vrea preţios -, iar el şi lacheul fac o bună combinaţie vizuală de tip Quijote-Panza - rockerul subţirel, elastic şi cu plete hristice, lacheul rubicond şi anxios.

Ca în orice producţie de Apatow (care de la un film la altul a adunat în jurul său o echipă de comici totodată superinstruiţi şi dispuşi să se expună în orice postură), există şi aici cîţiva actori secundari care dau minispectacole - în special Rose Byrne în rolul unei rockeriţe netalentate (căreia îi putem admira, în nişte fragmente de videoclip, eforturile de a fi provocatoare) şi Sean "P. Diddy" Combs în rolul unui dictator din industria muzicală.