De ce starurile rock şi vedetele de cinema devin, de la un punct, atât de nesuferite şi de obositoare? Cu toţii păstrăm în profunzime un miez de copil răsfăţat, cu diferenţa că suntem cenzuraţi de societate să nu ne lasăm pradă celor mai aberante impulsuri. Necazul cu starurile e că acest comportament imatur devine "norma", "excentricitatea" vânată de fani şi de tabloide.
Nu e nimeni în jurul lor, în afara unei găşti profitoare de yesmeni, care să-i tragă de mânecă şi să funcţioneze pe post de punct de referinţă... Flamboaiantul Russell Brand, ultimul produs de export britanic în materie de comedie, interpretează un specimen ca ăsta: debil, ipocrit, narcisist, gălăgios, insuportabil, depravat, netalentat.
Cu look-ul său de Iisus hedonist, decerebratul Aldous Snow combină aerul de hippie retardat cu ambiţiile caritabile globale de tip Angelina. Însă ultimul său efort, African Child, a fost un dezastru şi, acum, cariera şi imaginea lui au mult de suferit.
Uşor de caricaturizat
E greu de găsit (în afara zonei cinema-ului populist) o industrie atât de uşor de caricaturizat ca acea muzicală, un business superficial, lacom, dispus oricând să deghizeze o fetiţă de 12 ani în predator sexual. Pomposul Aldous e văzut aici ca un copil mare ce tânjeşte după adoraţia fanilor şi dragostea străinilor.
Îmi plac Brand şi magnetismul lui animalic livrat cu o indiferenţă de stoner, aşa că am intrat în sală sperând să fiu zguduită de hohote de râs. Nu s-a întâmplat. Problema-i că până şi satira cea mai acerbă are nevoie, pe lângă dezgust, şi de puţină empatie. Însă Brand e prea repulsiv aici, cu mult peste ce promitea deja eroul său dezmăţat şi arogant.
Dar, chiar şi cu acest handicap, Get Him to the Greek ar fi putut funcţiona dacă rolul lui Jonah Hill (un angajat rubicond şi umil al casei de discuri, la antipodul rockstarului bigger than life) ar fi fost conceput mai bine. Actorul din Superbad e un lacheu care trebuie să-l escorteze pe Aldous la un concert de comeback şi să-l ţină departe de băutură, de pastile şi de minore îmbrăcate sumar.
Hill e individul cu care noi, muritorii de rând, ar trebui să ne identificăm ("punctul de referinţă"), naivul împins în lumea decadentă, însă scenariul dezlânat, ce împinge continuu graniţele decenţei, îl face prea alunecos şi neplăcut.
Cele mai bune lucruri din film sunt apariţiile secundare: Rose Byrne e o cântăreaţă de genul Britney Spears care ţine, la un moment dat, un speech alcoolizat, neinteligibil şi foarte hilar în apărarea aptitudinilor sale materne, iar rapperul P. Diddy interpretează un mogul rapace şi sarcastic.
Cei doi sunt amuzanţi pentru că sunt folosiţi în doze mici, aşa cum s-a întâmplat cu Brand în Forgetting Sarah Marshall, pelicula unde comicul întrupa, mai frugal şi mai amuzant, acelaşi personaj.