Titus Muntean, în faţa unui nou proiect / Al doilea film e un Examen mai greu decît primul

Cînd a ieşit Examen, autorul lui, Titus Muntean, a fost lăudat nu numai pentru rigoarea şi puterea de a spune credibil şi interogativ o poveste complicată, cît şi pentru tenacitatea cu care a dus proiectul la bun sfîrşit. Examen a fost realizat într-un timp "record" de patru ani, din raţiuni financiare. Acum, regizorul (născut la Arad în 1965) se pregăteşte să intre în producţie cu un al doilea film. Un acoperiş deasupra capului o are ca scenaristă pe actriţa Mara Nicolescu, iar ca protagoniste pe Oana Pellea şi Mara Nicolescu. Director de imagine este Vivi Drăgan Vasile. Titus Muntean spune că va fi mai greu de făcut decît primul.

Iulia Blaga: De ce va fi mai greu?
Titus Muntean: Pentru că la al doilea toată lumea te aşteaptă la cotitură, să vadă cum confirmi. Psihologic, te simţi mai obligat.

I.B.: Eşti mulţumit de cum a fost primit Examen?
T.M.: Chiar mai mult decît am fost eu de film. Cînd aştepţi trei ani să primeşti nişte bani să termini filmările, îţi pierzi încrederea că filmul se va mai face, şi asta e foarte rău.

I.B.: Ce ai făcut în acei trei ani?
T.M.: Nu mai ştiu. Oricum, nimic serios. Dar m-a bătut gîndul să mă las de meserie. Cînd m-am apucat, în '98, tocmai ieşise legea lui Gabrea şi eram toţi noii regizori fericiţi că o să putem face film. Ceea ce s-a şi întîmplat, căci legea a mers bine la început. Mie mi s-a părut interesantă chestia asta ca în capitalism - vine producătorul (Velvet Moraru - n. red.) la tine şi-ţi propune un proiect, iar tu, ca bun meseriaş, îl faci.

I.B.: Debutînd cu o poveste adevărată, deci cu atît mai grea, ai simţit că trebuia să faci dovada unei responsabilităţi mai mari?
T.M.: Dincolo de cazul în sine, subiectul mi-a plăcut pentru că am putut să-i dau o dimensiune politică, morală.

I.B.: Crezi în angajarea politică a cinematografului?
T.M.: Nu cred că e obligatorie, dar cred că nu strică dacă se întîmplă, atîta vreme cît cred în politică.

I.B.: Ce e URR?
T.M.: Uniunea pentru Reconstrucţia României. Am candidat în acest an pe un loc neeligibil, la Arad. Nu vroiam să fiu consilier local, dar cred că e nevoie să ne implicăm un pic, după cît ne ţine energia. Am prieteni buni acolo, i-am ajutat şi cu campania. Din păcate, n-au trecut de prag, dar, din toată ţara, rezultatele din Arad au fost cele mai bune (după Cîmpulung Moldovenesc).

I.B.: Propunerea de a regiza acest nou film a venit de curînd, nu?
T.M.: Da, şi a picat bine, pentru că iar n-aveam nimic la sertar (în afară de şosete). A venit în urmă cu o lună, din partea producătorului Adrian Popovici şi a firmei sale, Artis Film. Cred că nu va fi un proiect mai uşor decît primul şi pentru că e o poveste lineară şi simplă. (Cum spune Van Gogh, "e greu să fii simplu".) E povestea a două tinere femei internate cu boli uşoare într-un spital de psihiatrie, care, din cauza lipsei banilor, sunt "disponibilizate". Pentru că n-au unde sta, merg într-un sat din Deltă la casa bunicilor decedaţi ai uneia dintre ele. În acest sat semipărăsit un baron local vrea să cumpere tot pămîntul şi să construiască un complex turistic. De aici conflictul: fetele nu vor să vîndă. Ei, şi dincolo de asta există şi o poveste foarte frumoasă despre prietenia adevărată dintre cele două eroine.

I.B.: La Festivalul "Anonimul" de la Sfîntu Gheorghe (unde, altfel, Examen a luat un premiu) l-ai felicitat pe Cristi Puiu pentru faptul că a obţinut banii pentru filmul lui. Dar i-a obţinut luîndu-se de la fiecare proiect cîştigător, printre care şi de la al vostru.
T.M.: Nu e o legătură cauzală între mine şi Puiu decît printr-un mecanism imbecil. El trebuia să cîştige din prima, în locul lui Nicolaescu ori al Cristinei Nichituş. Mi s-a părut normal să lupte pentru filmul lui şi cred că cei mai mulţi dintre noi am fi acceptat acei bani aprobaţi de ministrul Culturii. E adevărat, ar fi fost mai corect să accepte rezultatul doar după încheierea perioadei legale pentru depunerea contestaţiilor.

I.B.: Cînd începeţi filmările? Aveţi toţi banii?
T.M.: Deocamdată suntem în faza în care producătorul e disperat că n-are destui bani, iar eu sunt disperat că, dacă nu sunt destui bani, nu fac filmul. Sunt hotărît să filmăm în Deltă, deşi e costisitor. E interesant cum CNC-ul a devenit cel care reglează diversele obligaţii faţă de tabere, aripi şi aripioare, astfel încît se dau bani puţini la multe filme. Bugetele scad cu mult în valoare reală şi nimeni nu mai are curajul să facă un film în afara Bucureştiului. O să ajungem să facem filme de cartier, în Berceni, după blocuri. Limitarea asta din raţiuni financiare mi se pare stupidă.

I.B.: Iar voi am înţeles că trebuie să filmaţi anul ăsta.
T.M.: Personal, nu sunt legat de anul ăsta decît în măsura în care, dacă trebuie făcul anul ăsta, trebuie făcut cel mai tîrziu de la jumătatea lui octombrie. Alternativa să filmăm vara viitoare înspăimîntă pe toată lumea. Nu se ştie ce inflaţie o să fie, ce-o să se întîmple la alegeri ş.a.m.d. Altfel, producătorul nu mai are de unde să facă rost de bani. Am încercat la CNC să mai obţinem ceva, că doar de la noi s-a tăiat cel mai mult (2,5 miliarde de lei).

I.B.: Proiectul pe care îl faci acum avea iniţial alt regizor. Dar tu ai avut un proiect la recenta sesiune de concurs a CNC?
T.M.: Am depus împreună cu Fundaţia de Arte Vizuale un proiect de scurtmetraj ficţiune şi unul de documentar. Acesta ar fi fost despre satul Drăguş, unde Dimitrie Gusti a făcut în '29 un documentar şi unde Studioul Sahia a făcut după 40 de ani un altul, impregnat de şabloane comuniste, ridicole şi hazlii. Dar aş putea face un documentar şi despre bunicul meu, care la 17 ani a fost înrolat, din Lugoj de unde era, în armata austro-ungară. Pe frontul din Italia a suportat un bombardament din care au scăpat doi sau trei oameni din companie. A fost făcut prizonier de italieni şi, după ce a stat cîteva luni în lagăr, lui şi celorlalţi români li s-a propus să lupte de partea României. Au fost aduşi cu un vapor pînă la Constanţa şi de acolo pînă la Bucureşti au venit pe jos, pe un ger de picau pe capete. Mi-ar mai plăcea să fac un film după "Caravana cinematografică" a lui Ioan Groşan.

I.B.: Pentru tine trecutul e mai interesant decît prezentul?
T.M.: Nu neapărat, dar cred că am şansa să fiu, măcar ca vîrstă biologică, un intermediar între generaţia "bătrînă" şi cea tînără. E nevoie ca cineva să lămurească şi trecutul şi, slavă Domnului, avem destule de lămurit.