Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Karate Kid, The

Supă reîncălzită, pe caniculă - Karate Kid


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Putem să ne debarasăm de puşti şi să-l păstrăm pe maestru? Karate Kid înseamnă 140 de minute aproape agonizante, salvate de la completa tortură de preznţa miraculosului Jackie Chan, acest mare hopa-mitică oriental.

Hai să scăpăm de luna asta! S-o radiem din calendar sau, cel puţin, să pretindem că nu există. Nimic nu s-a întâmplat vreodată vrednic de menţionat, în afară de morţi stupide, de întoarceri laşe de arme, de scurgeri masive de neuroni topiţi de căldură şi de entertainment la cota lui cea mai joasă, de parcă orice pretenţie sau standard s-ar fi uscat brusc la soare.
 

Şi dacă tot e să eradicăm luna august, apoi hai să scăpăm şi de această nefericită nostalgie după anii 1980, care a contaminat Holly­woodul şi care-l face să producă pe bandă remake-uri şi re-booturi ale unor repere dintr-o epocă supraevaluată şi să respingă orice urmă de originalitate. Ne obligă până şi pe noi să repetăm la infinit: "Dar chiar mai avea nevoie omenirea de încă o versiune la...?".
 

Se pare că răspunsul este, invariabil şi deprimant, da, din moment ce până şi acest nou Karate Kid a tronat ceva vreme în fruntea box-office-ului. Nostalgia se vinde bine. În cazul de faţă, povestea e păstrată cu reverenţă, doar locul şi puştiul diferă. Jaden Smith (piloasa odraslă a "marelui Will", producătorul peliculei) se mută cu mama lui în China (la cota ei exotică şi nu tiranică, doar n-o să supărăm această mare piaţă de desfacere), unde se integrează greu şi e forţat să ia lecţii de karate de la un maestru în arte marţiale (legendarul Jackie Chan îl înlocuieşte pe Pat Morita).
 

Copil cu pile
 

Micuţul Jaden e mai tânăr şi nu are timiditatea & ochii umezi de căprioară ai lui Ralph Macchio; e tupeist, energic şi, adesea, extrem de enervant şi de arogant. Iar filmul e lung ca o zi de post... Nu există nicio explicaţie rezonabilă pentru care regizorul Harald Zwart a ales să ne ţină în sală pentru 140 de minute... Ba da, am una, chiar dacă exagerată (luna august e fertilă în teorii ale conspiraţiei): durează atât de mult pentru ca segmentul demografic căruia i se adresează să poată consuma cât mai multe chipsuri, cola şi popcorn.
 

Pe ecran, asta înseamnă mai multe secvenţe mentor - student, mai multă vorbărie inspiraţională şi bătăi mai dese (ceea ce n-ar fi tocmai rău, dacă n-ar veni la pachet dolby cu zgomot insuportabil de trosneli de oase).
 

Un Chaplin oriental
 

140 de minute aproape agonizante, salvate de la completa tortură de prezenţa miraculosului Jackie Chan. Pentru cei care i-au văzut doar filmele americane, el e o glumă, un măscărici bun de pus lângă alt clovn (vezi seria Rush Hour).
 

Pentru cei care îi ştiu întreaga operă, el e un geniu, un comic în tradiţia lui Charlie Chaplin sau a lui Buster Keaton. Aici e un personaj introvertit ce poartă în el o tragedie, dar care păstrează o vigoare atletică uluitoare. Iar dexteritatea sa burlescă e din nou pusă strălucit în evidenţă într-un epatant balet al impactului fizic. Indiferent de cât de des l-aţi văzut făcând-o, felul în care Jackie îi forţează pe inamici să se bată cu propriile lor mâini rămâne mereu o revelaţie amuzantă.





 Toate articolele despre Karate Kid, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Anca Grădinariu


Alte articole

 Jackie la Hollywood - The Karate Kid, Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer