Jackie la Hollywood - The Karate Kid

Critica de film occidentală s-a obişnuit să-l descrie pe Jackie Chan ca pe un Buster Keaton sau ca pe un Harold Lloyd asiatic şi, într-adevăr, în momentele de vîrf ale filmelor lui bune (cele mai multe datînd, aproximativ, dintre anii 1978 şi 1996, de la Jui kuen / Maestrul beţiv I la Ging chaat goo si 4: Ji gaan daan yam mo / Prima lovitură a lui Jackie Chan), el nu e cu nimic mai prejos decît Lloyd. De altfel, în A' gai wak / Proiectul A (1983), el reconstituie la un moment dat faimoasa imagine cu Lloyd agăţat de ceasul din turn; şi, în acelaşi film (căruia îi semnează şi regia), pune în scenă o minunată urmărire pe biciclete printr-un labirint de străduţe. În timp ce trece în goană pe lîngă o casă, Jackie ciocăne uşor la fereastră, care se deschide în urma lui, la timp ca să-l răstoarne de pe bicicletă pe unul dintre urmăritori: un gag perfect în spiritul lui Keaton. Ce să mai zic de o secvenţă ca aceea din Fei ying gai wak / Armura Domnului II (1991, regizat tot de el), în care încearcă să se lupte cu cineva în bătaia curentului creat de o elice imensă? Curentul îi îndoaie pe cei doi combatanţi cînd în faţă, cînd în spate, pînă cînd corpurile lor alcătuiesc unghiuri de 45 de grade cu solul, îi lipeşte unul de altul nas în nas şi frunte în frunte - pe scurt, un balet burlesc de mare fantezie. O dată la cîteva luni simt nevoia să văd cîte un film de-al lui Chan, în primul rînd ca să-mi limpezesc ochii după scenele de acţiune mediocru regizate ale cîte unui film hollywoodian cu pretenţii (ca Inception) şi în al doilea rînd pentru că sper ca la un moment dat să fiu în stare să spun lucruri mai precise despre arta lui, care e pe cît de accesibilă, pe atît de greu de analizat, deşi merită o analiză filmologică: nu numai fantezia acrobatică e remarcabilă în acele secvenţe, ci şi luciditatea construcţiei lor cinematografice (împărţirea în cadre, alegerea unghiurilor de filmare).

Din păcate, lucrurile astea nu mai sînt valabile şi pentru filmele pe care le-a făcut la Hollywood, din 1998 încoace, o dată pentru că nu s-a mai bucurat de aceeaşi libertate ca la Hong Kong şi a doua oară pentru că nu mai e tînăr. În The Karate Kid - un remake după un mare succes comercial din 1984 -, el nu se luptă decît într-o singură secvenţă. Îl joacă pe personajul care în versiunea originală se numea domnul Miyagi - un umil meşter de întreţinere şi în secret un mare karatist, care ia sub aripa lui un adolescent fragil şi îl învaţă să le ţină piept, într-o competiţie de arte marţiale, brutelor care-l terorizau la şcoală. Nu-l mai cheamă Miyagi, ci Han, nu mai e japonez, ci chinez, nu mai trăieşte la L.A., ci la Beijing şi nu mai predă karate, ci kung fu, dar stilul lui de predare e tot acelaşi (mai întîi îl pune pe elev să agaţe o jachetă în cui de o mie de ori) şi, la fel ca în 1984, are o secvenţă în care se îmbată, plînge şi-i destăinuie elevului o tragedie din trecutul său. Chan poartă o mustaţă de om necăjit şi-şi adaptează cu uşurinţă stilul actoricesc (foarte apropiat de idealul actorului de expresie corporală, teoretizat de Eisenstein) la convenţia realistă a Hollywood-ului. Are multă demnitate, deşi probabil că nu va înlocui imaginea vechiului Miyagi - un spiriduş înrudit cu Yoda - din amintirile spectatorilor (în general, masculi) care, la vremea cînd au văzut primul ...Kid, erau suficient de fragezi (în ani sau în constituţie mentală) pentru a fi impresionaţi de el. Regizat de John G. Avildsen, filmul acela a permis unei generaţii întregi de adolescenţi slăbănogi să-şi ia revanşa - dacă nu în lumea reală, atunci măcar în fanteziile lor. Dispozitivul dramaturgic era cum nu se poate mai primitiv (la final, nu numai că eroul cîştiga competiţia, dar o cîştiga chiar şi cu piciorul rupt mişeleşte de către adversari), însă Avildsen avea un fel de talent de a face ca primitivismul lui să pară inocent, mai presus de suspiciunea că ar ţinti jos în mod deliberat sau că ar nutri ambiţii necuvenite.

Noul ...Kid nu e inocent. În primul rînd, e corupt de ambiţia co-producătorilor Will Smith şi Jada Pinkett Smith de a arăta lumii cît de talentată e odrasla lor în vîrstă de 12 ani, Jaden Smith, care joacă rolul titular şi căreia regizorul şi scenaristul au trebuit să-i creeze, în interiorul poveştii, tot felul de ocazii de a-şi etala talentele - nu numai la kung fu, ci şi la atletism, muzică, dans, baschet, limba chineză, flirtat, lăcrimat, spus lucruri trăsnite etc. Smith poate face toate astea, dar într-un mod neinocent, de showman deja versat şi, oricum, basmul ăsta cerea un copil obişnuit, nu unul excepţional. În al doilea rînd, în locul orientalismului sărăcuţ cu duhul al primei versiuni a apărut ambiţia de a oferi marelui public occidental o imagine autentică a Chinei de azi - o ambiţie admirabilă, dar ale cărei rezultate sînt o durată de 140 de minute (multe popasuri turistice) şi un orientalism doar ceva mai puţin sărăcuţ cu duhul, pe care aproape că se pot distinge ştampilele de aprobare ale autorităţilor chineze. Astea fiind zise, noua versiune e mai îngrijit regizată decît cea veche, iar fantezia la care îi invită pe masculii pre-adolescenţi rămîne irezistibilă.