Romantism hipnotic - Splice

Nu ştiu vara asta alte filme care să umble pe şira spinării aşa cum face Splice. Şi asta nu înseamnă neapărat că trezeşte sentimente de frică. Sau nu numai de frică. Splice stă sub semnul hibridizării à la David Cronenberg - între horror inteligent despre amestecul dintre specii, drama psihologică şi frumuseţe stranie. Şi un hibrid sunt la rândul lor şi sentimentele pe care le trezeşte spectatorului această poveste cinematografică organică despre un mutant al secolului XXI.

Clive şi Elsa formează un cuplu de ingineri geneticieni care împing limitele cunoaşterii; într-un exemplu clasic de hybris, ei se joacă de-a creaţia şi produc, din ADN uman şi animal, viaţă artificială într-un corp ciudat - nici pasăre, nici animal, nici amfibie, nici om, ci o combinaţie între toate acestea, care pare a fi de parte feminină, şi pe care o numesc Dren. Cognitiv, Dren are date umane, şi pentru că se dezvoltă foarte rapid, o vedem trecând prin toate etapele fireşti de dezvoltare (copil, adolescentă, femeie). Fiecare vârstă reconsideră relaţia dintre ea şi cei doi (care scot la înaintare iniţial instinctele părinteşti, apoi şi alte instincte), dar şi relaţia lor de cuplu.

Cu o distribuţie perfectă şi un regizor care picură substanţă şi atmosferă, Splice nu vorbeşte doar despre cât de incontrolabil e acest produs genetic (ca orice creaţie mare în general), ci e şi o parabolă despre cât de incontrolabilă e fiinţa umană, despre cât animal şi instinct e în aceasta şi cât umanism în natură, despre relaţia biblică dintre bărbat şi femeie, cunoaşterea şi relaţia relativă dintre bine şi rău, moral şi imoral, instinct şi sentiment. Toate aceste conflicte, inclusiv tema monstrului-hibrid, sunt teme romantice recurente topite într-un film cu o bază ştiinţifică de secol XXI. Şi dacă aţi vedea-o pe Dren, cea senzuală şi sălbatică, magnetică şi stranie ca un mecanism necontrolabil care gâdilă toate datele fiinţei, candidă ca un copil, instinctuală ca un animal şi imprevizibilă ca nimic altceva, aţi spune probabil că seamănă cu ceva cunoscut, dar nemaivăzut.